Dacă ai fi avut douăzeci sau măcar optsprezece, în nici un caz cincisprezece, sigur ai fi înţeles mai bine ce fel de om e, ce semnificaţie au cuvintele şi gesturile ei şi ai fi putut avea reacţii mai corecte. Trăieşti ceva minunat, cu care s-ar putea să nu te mai întâlneşti vreodată. Cu toate acestea, nu eşti în stare să înţelegi suficient această minunăţie. Nerăbdarea te împinge spre disperare.

  Îţi imaginezi ce face ea acum. Este luni, deci biblioteca e închisă. Oare cum îşi petrece zilele libere? Ţi-o imaginezi singură, acasă la ea. O vezi spălând rufe, gătind, făcând curat, mergând la cumpărături. Cu cât îţi imaginezi mai multe, cu atât prezenţa ta aici ţi se pare mai sufocantă. Vrei să te preschimbi într-un corb neînfricat şi să îţi iei zborul din cabana aceasta. Să străbaţi cerul, să zbori peste munţi, să te opreşti la fereastra ei şi să o priveşti la nesfârşit.

  Poate doamna Saeki vine la bibliotecă şi se opreşte în faţa uşii tale. Ciocane, dar nu primeşte nici un răspuns.

  Uşa nu este încuiată. Descoperă că nu eşti acolo. Vede că lipsesc şi lucrurile tale. Patul e făcut cu grijă. Se întreabă unde ai plecat. Aşteaptă o vreme să te întorci, timp în care se aşază la birou, cu bărbia în palmă şi priveşte „Kafka pe malul mării”. Poate că se gândeşte la acele momente din trecut. Dar oricât te aşteaptă, tu tot nu te întorci. Se lasă păgubaşă şi iese din cameră. Se duce în parcare, urcă în Volkswagenul Golf şi porneşte motorul. Nu vrei să plece aşa. Vrei să fii acolo, să o strângi în braţe şi să pătrunzi semnificaţia fiecărui gest al ei. Dar nu eşti acolo. Eşti singur, într-un loc izolat de restul lumii.

  Te urci în pat, stingi lumina şi speri ca doamna Saeki să apară aici, în cameră. Nu neapărat doamna Saeki cea reală, poate fi şi fata de cincisprezece ani. Vrei să o vezi, sub orice formă s-ar arăta, spirit rătăcitor sau fantasmă. Te rogi să fie lângă tine. Gândul acesta îţi face capul să plesnească.

  Simţi că te dezmembrezi. Insă oricât te-ai ruga, oricât ai aştepta, nu apare. Se aude doar o adiere la fereastră şi din când în când, ţipătul grav al unei păsări de noapte. Iţi opreşti respiraţia şi scrutezi întunericul. Asculţi vântul şi încerci să desluşeşti un înţeles în el, să prinzi în el o aluzie.

  Însă în jurul tău nu sunt decât tonuri de întuneric. În cele din urmă renunţi, închizi ochii şi adormi.

  Capitolul 38

  Hoshino a căutat în Pagini aurii un centru de închiriat maşini, a ales unul potrivit şi le-a telefonat.

  — E bună şi o berlină obişnuită, dar aş vrea să o ţin două, trei zile. Aş prefera una nu prea mare, care să nu sară în ochi.

  — Ştiţi, firma noastră foloseşte autoturisme Mazda. Aş putea spune că niciuna dintre berlinele noastre nu sare în ochi. Puteţi sta liniştit.

  — Mă bucur.

  — Ce spuneţi de o Mazda Familia? Este o maşină robustă şi foarte discretă, vă garantez.

  — Da, e bună.

  Firma era în apropiere şi Hoshino i-a spus că se duce într-o oră să o ia.

  A luat un taxi până acolo, i-a arătat cartea de credit şi permisul de conducere şi a închiriat maşina, deocamdată pentru două zile. Mazda albă din parcare chiar trecea neobservată. O veritabilă realizare în domeniul anonimităţiiDoar ce îţi întorceai ochii de la ea şi uitai instantaneu cum arăta.

  În drum spre casă, la volanul ei, Hoshino a trecut pe la o librărie şi a cumpărat o hartă a oraşului Takamatsu şi încă una cu drumurile din Shikoku. În apropiere a găsit un magazin de muzică şi s-a oprit să caute un CD cu Arhiducele lui Beethoven. Secţia de muzică clasică din acest magazin de la marginea drumului era destul de modestă şi conţinea un singur exemplar, în ediţie ieftină. Din păcate, nu era în interpretarea celor de la Million Dollar Trio, dar Hoshino a plătit o mie de yeni şi l-a cumpărat.

  Când s-a întors în apartament, l-a găsit pe Nakata în bucătărie, preparând cu îndemânare o fiertură de ridiche albă şi tofu prăjit. În casă plutea un miros plăcut.

  — Pentru că am avut timp liber, am preparat câte ceva de mâncare, spuse el.

  — Ce bine! În ultima vreme am mâncat doar la restaurant şi chiar tânjeam după o masă bună, făcută în casă.

  Apropo, am închiriat o maşină. Am lăsat-o în spate. O folosim în curând?

  — Nu, de mâine. Astăzi aş dori să mai schimb câteva cuvinte cu piatra.

  — Foarte bine, e important să discutaţi. Nu contează cu cine şi despre ce, e mai bine să discuţi decât să nu discuţi.

  Şi eu, când conduc camionul, vorbesc destul de des cu motorul. Dacă ciulesc bine urechea, pot să aud tot felul de lucruri.

  — Da, aşa cred şi eu. Nakata nu poate să vorbească cu motoarele, dar, cu oricine ar fi, important este să discuţi.

  — Cât de bine ai ajuns să te înţelegi cu piatra?

  — Cred că destul de bine.

  — Excelent! Apropo, dânsa este cumva supărată sau nemulţumită că am adus-o aici?

  — Nu, în nici un caz. Din câte îmi dau seama, nu o interesează locul în care se află.

  — Foarte bine, zise Hoshino răsuflând uşurat. Dacă ne mai blestema şi piatra…

  Până seara, tânărul şi-a petrecut timpul ascultând Arhiducele. Această interpretare nu avea grandoarea şi seninătatea celeilalte, ci era mai degrabă simplă şi stabilă, dar nu era rea. Întins pe canapea, asculta cu atenţie pianul şi coardele. Melodia frumoasă şi profundă i se strecura în suflet, iar complexitatea subtilă a fugii îl tulbura.

  Acum o săptămână n-aş fi înţeles nimic din muzica asta, îşi spuse el. Nici n-aş fi încercat să o înţeleg. Dar întâmplarea a făcut să nimeresc în