cafeneaua aceea, să mă aşez Pe canapeaua comodă, să beau o cafea bună şi, în plus, să asimilez fără efort această muzică. Pentru el, acest lucru avea mare însemnătate.

  Ca să-şi confirme puterea nou dobândită, Hoshino a ascultat CD-ul de mai multe ori. Discul mai conţinea un trio pentru pian de acelaşi compozitor, intitulat Fantoma, care nu era nici el rău deloc, dar lui Hoshino îi plăcea mai mult Arhiducele. Avea mai multă profunzime. Între timp, Nakata stătea într-un colţ şi mormăia ceva către piatră. Din când în când, dădea din cap şi îşi freca creştetul cu palma. Stăteau amândoi în aceeaşi cameră, fiecare cufundat în treburile sale.

  — Te deranjează muzica? Îl întrebă Hoshino.

  — Nu, nu mă deranjează. Pentru mine, muzica este ca vântul.

  — Hm… Ca vântul, zici?

  La ora şase, Nakata a pregătit cina. A prăjit nişte somon şi a făcut o salată de legume. A umplut şi câteva farfurioare cu fierturile de mai devreme. Hoshino a pornit televizorul şi s-a uitat la ştiri, sperând să afle ceva despre ancheta în cazul de omucidere din Nakano în care Nakata era suspect, dar nu a existat nici un fel de referire la acest caz. Erau doar ştiri despre răpirea unei fetiţe, represaliile din Israel şi Palestina, un grav accident rutier pe o autostradă din vestul Japoniei, o bandă de hoţi de maşini, majoritatea străini, declaraţia sexistă a unui ministru şi disponibilizările din cadrul unei mari firme din domeniul informaticii.

  Nici o ştire plăcută.

  Cei doi s-au aşezat la masă, faţă în faţă, şi au mâncat.

  — Delicios! Spuse Hoshino plin de admiraţie. Ai un adevărat talent la gătit.

  — Vă mulţumesc. Este prima dată când cineva serveşte din mâncarea preparată de Nakata.

  — Nu ai prieteni sau familie care să ia masa cu dumneata?

  — Nu. Doar pisicile, dar dânsele mănâncă cu totul alte lucruri.

  — Asta aşa e. Oricum, să ştii e că e foarte bun. Mai ales fierturile.

  — Mă bucur nespus că vă place. Pentru că nu pot sa citesc, fac uneori nişte greşeli cumplite şi îmi ies nişte mâncăruri foarte rele. De aceea folosesc mereu aceleaşi ingrediente şi le prepar mereu la fel. Dacă aş putea să citesc, aş găti şi alte lucruri.

  — Eu sunt foarte mulţumit şi cu astea.

  — Domnule Hoshino? Spuse Nakata pe un ton serios, îndreptându-şi spatele.

  — Ce e?

  — E foarte greu să nu poţi să citeşti.

  — Îmi închipui. Dar, uite, pe pliantul de la CD-ul ăsta scrie că Beethoven era surd. Beethoven a fost un compozitor strălucit, care, în tinereţe, era considerat cel mai bun pianist din Europa. Şi-a câştigat o mare reputaţie şi ca interpret.

  Dar, la un moment dat a început să surzească, în urma unei boli. A ajuns să nu mai audă aproape deloc. E ceva cumplit pentru un compozitor. Înţelegi?

  — Da, cred că da.

  — Un compozitor care a surzit e ca un bucătar care şi-a pierdut simţul gustului. Ca o broască fără membranele dintre degete sau un şofer de tir cu permisul suspendat. Aşa ceva ar distruge pe oricine. Păi, nu? Dar Beethoven nu s-a lăsat descurajat. Mă rog, s-o fi deprimat el un pic, dar nu a cedat în faţa nenorocului. A zis: tot înainte! A continuat să compună şi a creat nişte piese strălucite, chiar mai profunde. E mare lucru. Uite, Arhiducele, pe care tocmai l-am ascultat, l-a compus când nu prea mai auzea. Aşa că da, e greu să nu poţi să citeşti, dar asta nu e tot. Rămân atâtea lucruri pe care numai dumneata poţi să le faci. Înspre astea trebuie să te uiţi. Uite, poţi să vorbeşti cu o piatră, nu?

  — Da, pot să vorbesc un pic cu dânsa. Iar înainte vorbeam cu pisicile.

  — Cred că eşti singurul pe lume în stare de aşa ceva.

  Oricâte cărţi ar citi, un om obişnuit tot n-ar fi în stare să vorbească cu pietrele sau cu pisicile.

  — Ştiţi, în ultima vreme visez foarte mult şi în vis ştiu să citesc şi nu mai sunt nici prost. Sunt fericit, merg la bibliotecă şi citesc multe cărţi. E minunat! Răsfoiesc carte după carte, dar la un moment dat cineva stinge lumina şi se face beznă. Nu mai văd nimic. Nu mai pot să citesc.

  Atunci mă trezesc. E minunat să poţi citi, chiar şi în vis.

  — Hm… Eu ştiu să citesc, dar nu mă ating deloc de cărţi.

  Sucită mai e şi lumea asta!

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Ce zi este astăzi?

  — Sâmbătă.

  — Mâine o să fie duminică?

  — În mod normal, da.

  — Pot să vă rog să conduceţi maşina mâine dimineaţă?

  — Sigur. Încotro?

  — Nu ştiu. Mă voi gândi după ce ne urcăm în maşină.

  — Poate n-o să mă crezi, dar eram sigur că asta o să-mi răspunzi.

  Hoshino s-a trezit a doua zi, pe la şapte. Nakata era deja în picioare, în bucătărie şi prepara micul dejun. Tânărul s-a dus la baie, s-a spălat pe faţă cu apă rece şi s-a bărbierit cu aparatul de ras electric. Au mâncat orez cald, supă miso cu vinete, stavrid uscat şi murături. Hoshino şi-a mai pus o porţie de orez.

  După masă, cât a spălat Nakata vasele, Hoshino s-a uitat din nou la ştiri. De data aceasta au fost câteva cuvinte despre crima din Nakano. „Au trecut zece zile de la crimă, dar nu a apărut încă nici un indiciu important”, anunţa monoton prezentatoarea de la NHK. Pe ecran a apărut poarta splendidă a unei case. Zona era împrejmuită cu bandă şi în faţă era postat un poliţist.

  „Continuă căutarea băiatului de cincisprezece ani, dispărut chiar înaintea producerii incidentului, dar încă nu i s-a dat de urmă. Este căutat şi bărbatul de şaizeci de ani care