locuia în apropiere şi care, după săvârşirea crimei, a trecut pe la secţia de poliţie şi a furnizat informaţii în legătură cu această crimă. Încă nu este clar dacă între aceste două persoane există vreo legătură. Deoarece casa nu a fost răscolită, poliţia nu înlătură ipoteza unei răfuieli personale şi acum investighează cercul de cunoştinţe ale victimei. Ca recunoaştere a meritelor artistice ale domnului Tamura, Muzeul de Artă Modernă din Tokyo…”

  — Nea Nakata! Strigă Hoshino.

  — Da! Ce este?

  — Îl ştii cumva pe băiatul ăluia omorât din Nakano?

  Cică are cinşpe ani.

  — Nu, nu îl cunosc pe acest băiat. După cum v-am spus, Nakata nu ştie decât de Johnnie Walker şi de câine.

  — Hm. Se pare că poliţia îl caută şi pe el. E singur, nu are nici fraţi, nici mamă. A fugit de acasă înainte de incident şi acum e dat dispărut.

  — Da?

  — Nu prea înţeleg toată povestea asta. Dar poliţia nu zice mai multe, dau informaţii cu târâita. Din ce mi-a zis colonelul Sanders, ei ştiu deja că eşti în Takamatsu şi că împreună cu tine e un tip bine. Dar chestiile astea nu au ajuns în presă. Ăştia se gândesc că, dacă apare în mass-media că suntem aici, am putea fugi în altă parte. Aşa că se fac că nu ştiu nimic. Sunt nişte indivizi de speţă joasă.

  La opt şi jumătate, cei doi s-au urcat în Mazda Familia parcată pe stradă. Nakata a făcut ceai şi a umplut termosul.

  Stătea liniştit pe scaunul din faţă, cu vechea lui pălărie mototolită pe cap şi umbrela şi geanta în braţe. Hoshino dăduse să-şi pună pe cap şapca cu Chunichi Dragons, dar, privindu-se în oglinda din hol, şi-a dat seama că poliţia probabil ştia deja că „bărbatul cel tânăr” purta o astfel de şapcă, ochelari Ray-Ban verzi şi cămaşă hawaiiană. Oameni care să poarte şapcă cu Chunichi Dragons nu vezi deloc în zona asta şi dacă îşi mai punea şi ochelarii şi cămaşa, îşi compunea un aspect prea bătător la ochi. Colonelul Sanders se gândise atât de departe, încât îi pregătise un tricou polo bleumarin, nebătător la ochi, nu cămăşi hawaiiene. Dat naibii individul! Hoshino s-a hotărât să îşi lase ochelarii şi Şapca în casă.

  — Unde să mergem? Întrebă el.

  — Oriunde. Putem să ne învârtim prin centru.

  — Oriunde?

  — Da, unde doriţi dumneavoastră. Nakata o să stea cu

  °chii pe geam.

  — Hm…, mârâi Hoshino. Eu am tot condus, şi cât am fost în Forţele de Apărare, şi la firma de transport, aşa că mă încred în şofatul meu. Dar de fiecare dată când am luat volanul în mână, am ştiut exact unde trebuie să merg şi mă duceam într-acolo în linie dreaptă. Chestia asta mi-a intrat în sânge. Nu mi s-a spus niciodată doar să plec, treaba mea încotro o apuc. Aşa că mă simt complet pierdut.

  — Îmi cer mii de scuze.

  — Ei, lasă, n-ai de ce să-ţi ceri scuze. Hai că văd eu ce fac, zise Hoshino şi puse CD-ul cu Arhiducele la CD-playerul din maşină. Eu mă învârt prin oraş, pe unde îmi place mie, iar dumneata stai cu ochii pe geam. E bine?

  — Da, este foarte bine.

  — Dacă găseşti ce cauţi, opresc, iar de acolo povestea o să ia o nouă întorsătură. Corect?

  — Da, cred că este corect.

  — Bine ar fi, spuse Hoshino şi îşi întinse harta pe genunchi.

  Cei doi s-au învârtit prin Takamatsu. Hoshino însemna cu markerul pe hartă porţiunile parcurse. După ce acopereau o bucată şi se asigurau că bătuseră toate drumurile, treceau la o zonă nouă. Din când în când, opreau ca să bea ceai şi să fumeze. Au ascultat Arhiducele fără încetare. La prânz, au intrat într-un restaurant şi au mâncat orez cu curry.

  — Până la urmă, ce anume cauţi? Îl întrebă Hoshino după ce terminară de mâncat.

  — Nu ştiu nici eu. Până nu…

  — Îl văd, nu ştiu.

  — Aşa este.

  Hoshino clătină din cap fără vlagă.

  — Ştiam răspunsul dinainte. Am vrut doar să-l confirm.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — S-ar putea să dureze mult timp până îl găsesc.

  — Asta e. Facem şi noi ce putem. Asta e barca în care ne-am suit.

  — Mergem cu barca?

  — Nu, deocamdată nu luăm nici o barcă.

  La ora trei au intrat într-o cafenea şi Hoshino a băut o cafea. Nakata s-a gândit ce s-a gândit şi în cele din urmă a cerut lapte cu gheaţă. Tânărul era deja rupt de oboseală şi nici nu mai era în stare să deschidă gura. Se săturase şi de Arhiduce. Nu prea îi plăcea să se învârtă atâta printr-un singur loc. Era plictisitor, nu putea să bage viteză şi trebuia să se străduiască să fie atent. Au trecut pe lângă câteva maşini de poliţie, iar Hoshino a încercat să nu îşi ridice privirile. Evitau să treacă prin faţa secţiilor de poliţie.

  Oricât de discretă ar fi o Mazda Familia, dacă îi vedeau de mai multe ori, riscau să îi ia la întrebări. În plus, trebuia să fie mai atent ca de obicei ca nu cumva să se tamponeze cu vreo maşină.

  Cât conducea el, inspectând harta, Nakata stătea cu mâinile sprijinite pe geam ca un copil sau un căţel cuminte şi privea nemişcat peisajul. Chiar părea să caute ceva foarte serios. Până la lăsarea serii, cei doi şi-au văzut fiecare de ale lui, fără să vorbească.

  „Ce anume cauţi…”, cânta Hoshino din cântecul lui Yosui Inoue. Celelalte versuri nu şi le mai amintea, drept pentru care inventa restul, căutând cuvinte care să se potrivească.

  „Tot nu găseeşti?

  Se lasă şi noapteaa Vine şi foamea Ne învârtim de m-apucă ameţealaa.”

  Pe la şase s-au întors în apartament.

  — Domnule Hoshino, să