— Azi am acoperit o bucată destul de mare. Cred că mâine terminăm. Aş vrea să te întreb ceva.

  — Da, ce este?

  — Dacă nu găsim în Takamatsu ce căutăm, ce propui să facem?

  Nakata se frecă cu palma pe creştet.

  — Dacă nu găsim în Takamatsu ce căutăm, trebuie să lărgim aria.

  — Aha. Şi dacă tot nu găsim, ce facem?

  — Dacă tot nu găsim, atunci mai lărgim un pic aria.

  — Adică tot lărgim aria până găsim ce căutăm. Cum e şi vorba aia, dacă un câine se plimbă, mai devreme sau mai târziu o să dea cu nasul de-un băţ.

  — Aşa este, spuse Nakata. Dar nu înţeleg, de ce dă câinele cu nasul în băţ? Dacă vede băţul în faţa dânsului, poate să îl ocolească.

  Hoshino îşi înclină capul într-o parte.

  — Asta aşa e. Nici n-am remarcat până acum. De ce să dea cu nasul în băţ?

  — Este foarte straniu.

  — În fine, dacă o luăm aşa, ne încurcăm de tot. Hai să lăsăm deocamdată câinele şi băţul. Ce vreau eu să ştiu e până unde o să tot lărgim aria căutărilor. Dacă ne îndepărtăm prea mult, ajungem în prefectura vecină, în Ehime sau în Kochi. O să ne prindă toamna pe-aici.

  — Se poate, dar să ştiţi că Nakata trebuie să găsească acest lucru, c-o veni toamna, c-o veni iarna. Sigur, n-o să puteţi să mă ajutaţi la nesfârşit. Mai departe o să caute doar Nakata, umblând pe jos.

  — Mai vedem noi…, bălmăji tânărul. Poate dacă mai discuţi puţin cu piatra, mai afli nişte amănunte de la dânsa.

  Cam pe unde să căutăm, aşa, în mare.

  — Îmi cer scuze, dar piatra este cam tăcută.

  — Aha, deci e tăcută… După cum arată, aşa ai zice, ce-i drept. Nici să înoate nu prea cred că-i place. În fine, să nu ne mai gândim la nimic. Hai să tragem un pui de somn zdravăn şi continuăm mâine.

  Ziua următoare a decurs exact la fel. Hoshino a acoperit jumătatea de vest a oraşului. Harta se umpluse de linii galbene. Singura diferenţă consta în numărul crescut de căscaturi ale lui Hoshino. Nakata stătea mai departe cu nasul aproape lipit de geam şi căuta ceva cu o privire foarte serioasă. Nu au schimbat multe vorbe. Hoshino îşi ţinea mâinile pe volan şi ochii după poliţişti, iar Nakata ÎŞi continua căutarea neobosită. Însă tot nu găsea ce căuta.

  — Astăzi este luni? Întrebă el.

  — Da. Ieri a fost duminică, azi e luni, răspunse el şi aproape de disperare, inventă o melodie şi începu să cânte ce îi trecea prin cap.

  „Dacă azi e luni, Mâine va fi marţi.

  Furnicile muncesc mereu, Iar rândunelele sunt elegante.

  Coşul e înalt, amurgul roşu.”

  — Domnule Hoshino, îl strigă Nakata puţin mai târziu.

  — Ce e?

  — Niciodată nu mă satur să privesc furnicile muncind.

  — Da…

  La prânz au intrat într-un restaurant şi au mâncat specialitatea casei, orez cu tipar. Pe la trei au oprit la o cafenea, unde au băut cafea şi, respectiv, ceai de alge. Până la ora şase, harta devenise complet galbenă, iar Mazda Familia parcursese cu anvelopele sale anonime toate drumurile din oraş. Dar tot nu găsiseră ce căutau.

  „Ce anume cauţi?” îşi cânta Hoshino cântecul cu o voce sleită.

  „Tot n-ai găsit ce cauuţi?

  Că am bătut tot oraşuul Şi mă doare şi funduul Nu ne întoarcem odată acasăă?”

  — Dacă o mai ţinem mult aşa, o să devin un adevărat cantautor.

  — La ce vă referiţi?

  — La nimic. Era doar o glumă inofensivă.

  Cei doi s-au lăsat păgubaşi, au părăsit oraşul, au intrat Pe drumul naţional şi se îndreptau spre casă, când, pierdut fa gânduri, Hoshino a uitat să vireze la stânga la o mtersecţie. A încercat să găsească un loc să întoarcă, dar drumul era plin de curbe, a nimerit numai în sensuri unice Şi până la urmă s-a pierdut. S-au trezit intrând într-un cartier rezidenţial necunoscut. Era o zonă elegantă, cu case împrejmuite de garduri înalte. Drumul era foarte liniştit şi nu se vedea nici ţipenie de om.

  — Ca distanţă, n-ar trebui să fim foarte departe de casă, dar habar n-am unde suntem, zise Hoshino desfăcând harta.

  Parcase în dreptul unui teren viran, oprise motorul şi trăsese frâna de mână. A citit adresa de pe un stâlp de curent şi o căuta pe hartă. Avea însă ochii foarte obosiţi şi nu reuşea să o găsească.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Mă scuzaţi că vă întrerup, dar ce scrie pe poarta aceea?

  Hoshino îşi ridică privirea de pe hartă şi se uită în direcţia indicată de Nakata. În zidul înalt era o poartă în stil vechi, iar în dreptul ei, o firmă de lemn. Poarta neagră era perfect închisă.

  — Biblioteca Memorială Kâmura… Ce-o fi căutând într-o zonă atât de liniştită? Şi nici nu prea arată a bibliotecă, mai degrabă a vilă obişnuită.

  — Biblioteca Me-mo-ri-a-lă Kâ-mu-ra?

  — Exact. Probabil că e o bibliotecă făcută în memoria unui anume Komura. Nu că aş avea habar cine ar putea fi individul.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e? Zise el căutând mai departe pe hartă.

  — Acolo este.

  — E ce?

  — Ce caută Nakata. Acolo este.

  Hoshino îşi ridică ochii din hartă şi se uită la Nakata. Se uită apoi la bibliotecă, încruntându-se. Mai citi o dată ce scria pe firmă. Scoase pachetul de Marlboro, luă o ţigară şi o aprinse cu o brichetă din plastic. Trase fumul în piept apoi îl suflă afară prin fereastra deschisă.

  — Serios?

  — Da, nu e nici o îndoială.

  — Coincidenţa e o chestie care îţi cam dă fiori.

  — Aveţi perfectă