nu e bună) a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor amorului propriu. Dincolo de Sachlichkeit putem găsi liniştea necesară pentru a ne pune în slujba altei cauze, mai vrednice: die Sache Jesu.

  — Expresia aceasta: „războiul nevăzut” referitoare la condiţia creştinului în legătură cu un puternic şi nemilos adversar nu e o poveste metaforică, e o treabă serioasă. Creştinul duce un război pe care trebuie neapărat să-l câştige, nu încape „onorabilă predare” şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul victoriei urmărite, el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşalului Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decât să-l câştigi, restul tot e zeamă de varză.

  — Întemniţatul poate aprecia mai bine ca alţii observaţia lui Chesterton: „Situaţia nenorociţilor se înrăutăţeşte datorită faptului că, spre a medita asupra irevocabilităţii soartei lor, dispun de nesfârşite răgazuri. Pentru oprimat cele mai rele clipe sunt – din zece – acele nouă zile când nu e oprimat.”

  În celula 88 (dacă nu mă înşel) de la Gherla, mare şi ticsită, sunt mulţi preoţi de toate confesiunile. Ecumenismul e pus în practică. În fiecare dimineaţă, din iniţiativa unui preot dârz şi a unor mireni inimoşi, se organizează o slujbă interconfesională. Stau laolaltă preoţi romano-catolici, uniţi, ortodocşi, pastori luterani şi calvinişti. Unul din luterani e partizan al mişcării liturgice (Berneuehner Bewegung) din cadrul protestantismului. Câţiva predicatori sectanţi se ţin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (şi tolerantul Traian Crăcea, băiat excelent) ni se asociază.

  Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsită de altar, odăjdii, icoane, tămâie, orgă şi obiecte de cult. Siluetele slabe îmbrăcate în zeghe, capetele tunse, feţele palide, cuvintele şi cântecele murmurate (să nu audă caraliii) făuresc o atmosferă care rivalizează prin intensitate şi energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai măreţe catedrale ale lumii. Locurile magice ale creştinităţii – Capela Sixtină, catedrala din Chartres, Sfânta Sofia, Athosul, din Wartburg, mănăstirile Zagorsk şi Optino – par a fi toate aici, în duh şi în principio. Ne simţim ca în catacombe, dacă ar veni peste noi primejdiile şi năprasnele sunt sigur că toţi le-am înfrunta. Cuvintele Domnului: unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi Eu – îşi află aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumuseţe a slujbelor acestora de înfrăţire ecumenică. Lor, cel puţin tot atât de bine ca societăţii dinainte de revoluţia franceză, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand: cine nu le-a apucat nu ştie ce-i la douceur de vivre89. Prezenţa lui Hristos este orbitor de evidentă şi orice s-ar întâmpla mai târziu – nu ne-am prefăcut în îngeri – nu se va putea şterge senzaţia de răpire la cer pe care o dă improvizata pseudo-liturghie. Încercăm şi un sentiment de adâncă recunoştinţă faţă de cei ce ne-au pus în situaţia de a ne împărtăşi din asemenea inimitabile şi incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decât madeleinele lui Proust.

  Preoţii care se grăbesc să aprobe cu înflăcărate cuvinte de laudă măsurile morale luate de unele guverne totalitare (desfiinţarea prostituţiei, interzicerea avortului, îngreunarea divorţului) au în gând, cred, mai mult literele şi drasticităţile decât spiritul care stă la baza acelor măsuri. Căci spiritul nu poate sufla decât acolo unde e libertate şi unde virtutea iese din liberă alegere. (Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.) Dacă nu s-ar pune teribila problemă a ispitei, mai că s-ar concepe oraşul în a cărui piaţă centrală, în faţa catedralei, s-ar alinia bordelul, cârciuma şi tripoul. Numai că ar fi goale.

  Într-o fază ulterioară, situaţia de fapt ar fi ca în morala impusă: bordelul, cârciuma şi tripoul ar fi nu numai goale, ci şi închise, căci n-ar avea cine le ţine. (Şi-mi place să mi-l închipui pe diavol, înapoia obloanelor trase, alergând de colo până colo; răcnind ca un leu şi căutând pe cine să înghită. Sau, în altă versiune decât a Sfântului Petru: rezemat de oblon, scăpărând întunericul localului pustiu şi verdele meselor de joc cu zâmbetul amar al deznădejdei ofensate.)

  — Şi-n orice caz nu pot fi de acord cu preoţii (chiar dacă printre ei se numără prea cuviosul şi admirabilul Sofian B.) care înalţă în slăvi edictele miliţiei cu privire la tunsul părului, fustele fetelor etc. Pentru că dau preeminenţă unor zădărnicii, uitând că vin din partea unor slujitori ai Celui care lasă asupră-ne Spaima şi Minciuna. Pe acestea le uităm. Ca să ne extaziem în faţa unor fleacuri? Ca să strecurăm ţânţarul şi să facem neluată în seamă cămila? Vedem paiul şi camuflăm bârna? Dăm zeciuială din chimion şi mărar? Aud?

  — Pentru a ne primi la El, Hristos nu pune nici o condiţie prealabilă, absolut niciuna. Noi însă când devenim ai Lui ne lepădăm de necurăţie nu din obligaţie, ci dintr-o nespusă ruşine şi dintr-o elementară bună-cuviinţă.

  — După cum sediul eului nostru intelectual, creierul, este aşezat în cutia craniană îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul electric s-o poată perfora în caz de intervenţie chirurgicală, totul se petrece als ob şi sediul activităţii noastre psihice şi morale ar zăcea într-o nepătrunsă carapace de egoism, agresivitate, încăpăţânare şi trufie pe care nici razele cosmice n-o pot birui.

  Singure cuvintele lui Hristos au darul de a putea să topească uneori – carapacea aceasta formidabilă. Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa şi răscoleşte miezul din carapace, mai dur ca materia aştrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone.

  — Echilibrul – secretul vieţii – nu este tot una cu eclectismul, mediocritatea şi compromisul. Nu se situează pe linia medie dintre extreme, ci dincolo de ele, sintetizându-le,însumându-le, depăşindu-le, dogmatizându-le (Blaga). Nu e o tranzacţie, ci o şi mai acută extremizare. O ieşire din dilema aparent ireductibilă, ieşire ce duce pe singurul tărâm unde poate miji adevărul: al contradicţiei şi paradoxului. (De pildă afirmaţia lui Goethe „mai bine o nedreptate decât dezordinea” şi