— Eleganţa şi discreţia creştinismului. Dovezi:

  Cine nu recunoaşte binele care i s-a făcut săvârşeşte un mare păcat. Dar mai mare e păcatul celui care aşteaptă să i se arate recunoştinţa pentru binele făcut.

  Cine posteşte se cuvine să-şi ungă părul şi să-şi spele faţa.

  Cine se roagă, să se închidă în camera sa şi să încuie uşa.

  Cine face milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta sa.

  Cine e poftit la cină să se aşeze la capătul de jos al mesei.

  Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine. Nici Domnul nu intră nechemat.

  Cine e în slujba lui Mamona, măcar aceluia să-i fie credincios (Luca 16, 11).

  — Celebrele versiuni ale lui Longfellow: Life is real, life is earnest91.

  Desigur că viaţa e reală şi serioasă de vreme ce e de la Dumnezeu, că într-însa a coborât Hristos şi că aici se hotărăşte dacă vom fi mântuiţi ori osândiţi pe veci.

  Dar tot atât de adevărat este că viaţa-i ireală şi neserioasă, iluzie şi deşertăciune. (Aceasta o spune şi hinduismul.)

  Dacă ne luăm numai după Longfellow ajungem la o concepţie „mic burgheză”, strâmtă, anostă, contabilă a vieţii.

  Dacă ne luăm numai după hinduism, dăm de murdărie, mizerie, dezgust şi nepăsare.

  Trebuie prin urmare să ne luăm simultan după două concepţii diametral opuse. Trebuie să credem două adevăruri care se exclud. Nu se poate! Se poate: dovadă sfinţii, eroii şi nenumăraţii oameni de bine. (Se poate şi pentru că cele două puncte de vedere nu sunt contradictorii şi inconciliabile – cum ar fi Dumnezeu şi Mamona – ci reprezintă două feţe ale unei singure complexe realităţi pe care minţile simpliste le despart în mod absolut, dar cele echilibrate le armonizează ca blagoslovită iscusinţă.)

  — De ce dă uneori terorizatul mai mult decât i se cere? (întrebarea aceasta mă obsedează). De ce atribuie călăului sau anchetatorului gânduri mai subtile, pretenţii mai mari, o sete de cruzimi mai înfiorătoare decât cele reale? Pentru că, terorizat fiind, panica lui e mai inventivă, închipuirea lui mai exacerbată, toată activitatea lui neurologică mai intensă. Anchetatorul nefiind terorizat (ori mai puţin şi în alt fel), e oarecum mai liniştit; adevărul este că terorizatul e mai rău şi mai primejdios decât asupritorul său.

  — Zic şi eu că existenţialiştii au dreptate cât priveşte partea descriptivă, după cum spunea Fr. W. Foerster despre Schopenhauer că nu e anticreştin şi că drept este tot ceea ce descrie.

  Discuţii cu evrei în casa verişoarei mele Vally.

  Admit, eventual, trecerea de la o credinţă la alta. (Mai ales dacă a fost constrânsă. Unii mă întreabă dacă am fost cumva silit s-o fac, în închisoare.) Cum de-am putut să trec însă de la spirit la materie? Ar fi înţeles să mă închin în duh altundeva, dar cum de mă pot împărtăşi cu pâine şi vin (cu „alimente” şi din acelaşi pahar cu toată lumea), cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri cioplite?

  Şi-mi zâmbesc subţire.

  Le zâmbesc şi eu. Or fi ei ştiutori, ştiu şi eu câte ceva: că oamenii nu-s numai spirit, ci şi materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut.

  Iată că o religie atât de raţională şi de socotită invocă supremaţia intangibilă a spiritului. Iată că un Weltanschauung atât de ancorat în lumesc şi în reuşită se intimidează dând de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasă teamă şi repulsie faţă de materialitatea pâinii, vinului şi icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai deferent şi laudativ despre lume decât adepţii lui Hristos! Şi parcă e şi o tulburată, feciorelnică teamă de a se apropia de Dumnezeu, de a-i cere şi a-i da prea mult, de a stabili prea intime legături cu el. Şi câtă freudiană mândrie: cum de-aş coborî eu, om creat de Creator, până la materie!

  Sunt însă dispuşi să mă înţeleagă: ce-am făcut am făcut într-un moment de mare şi explicabilă nefericire, deznădejde.

  Când dau să arăt că, dimpotrivă, într-un moment de inexprimabilă fericire am făcut ce-am făcut, zâmbetele subţiri reapar, compătimitoare.

  Nu mai am ce spune. Zâmbesc, acum rezervat.

  Noi nu facem prozelitism, asta-i superioritatea religiei noastre. Aşa încheie ei discuţia. Nu-mi dau timpul să le spun că se fălesc, vorbind adevărul. Lipsa aceasta de prozelitism (trecerea la iudaism: nu numai foarte rară, ci şi foarte grea, cazul Palliere) e de fapt un rasism.

  — Convorbire cu Al. Pal.

  Ne inspiră neîncredere păcătoşii care n-au în gură decât neprihănirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu toţii – verbal – în monofizitism şi manicheism, concep viaţa religioasă numai sub forma etericului şi absolutului. O concep, la propriu, căci în fapt îşi duc mai departe viaţa de păcat sub cuvânt că păcatul fiind irezistibil, iar creştinismul tot una cu etericul absolut, nu pot ieşi din dilema în care se află. Lui Satana îi consacră viaţa lor păcătoasă, iar lui Hristos vorbirile şi scrierile lor slăvitoare ale purităţii celei mai rafinate.

  Cât de departe sunt de teandria creştină, şi de Cel ce propovăduia metanoia pe străzi, în sate, pe drumuri, pe la ospeţe, te miri unde şi te miri cui.

  Şi ce uşoară e soluţia pe care şi-au găsit-o.

  Dar creştinismul nu-i uşor şi Hristos e greu de păcălit; El aici ne cere să ne purtăm – după puterile noastre – creştineşte. Aici în lume, făcând eforturi şi-n plină necurăţie. Şi – vorba lui Kierkegaard – nu-i El atât de slab încât să ne scoată din lume. Şi nici – se-nţelege – atât de naiv încât să nu ştie de ce se vorbeşte cu atâta intransigenţă şi exclusivism despre neprihănire: vocabularul psihanalitic îi este cunoscut, cum îi sunt toate, deci şi compensaţiile şi transferurile.

  Cartea lui Claude Tresmontant Comment se poşe aujourd'hui le probleme de l'existence de Dieu.

  Îmi