pun şi eu întrebări: dacă lumea nu-i decât rezultatul întâmplării, de ce există boli şi fenomene ciclice? de ce există menstruaţia ca fenomen periodic? de ce există pentru fiecare boală câte un remediu corespunzător în complexul lumii vegetale, lumii organice sau lumii anorganice? de unde vine perfecta coordonare a părţilor constitutive ale unui organ şi perfecta coordonare funcţională a organelor unei fiinţe? care-i explicaţia fenomenului de „respingere” (cu alte cuvinte cum află celulele unui corp că noile celule absolut identice au aparţinut altei imitaţii, cum de le adulmecă drept străine)? de ce există perioade de evoluţie accelerată? de unde capacitatea de selectivitate a celulelor şi grupurilor de celule? şi acele „semne de punctuaţie” din codul genetic, recunoscute de biologi, tot isprăvi ale întâmplării sunt? Dar relaţiile mecanice bazate pe şi exprimate matematic de pătratul anumitor mărimi (distanţă etc.)? Astea pentru nimic în lume nu mi le pot închipui explicate prin simpla întâmplare.

  Infinita complexitate a oricărui organism şi ameţitoarele detalii şi „fineţe” de construcţie nu ne mai permit – date fiind cunoştinţele noastre – să luăm drept probabilă ipoteza întâmplării. Ipoteza creaţiei e mult mai plauzibilă.

  Suntem siliţi să presupunem un creator, un agent, un motor, un programator.

  Cât despre suflet, nu mai e nevoie a-l dovedi. Tresmontant (pag. 367): Ce este un om fără suflet, un om care „şi-a dat sufletul”? Un cadavru. Omul are neapărat şi suflet, de vreme ce fără acesta nu mai e decât cadavru.

  Einstein: „De mirare e că universul e inteligibil.” şi „O ştiinţă care nu mai se miră şi nu venerează e o ştiinţă moartă”.

  Ipoteza întâmplării apare din ce în ce mai copilăroasă, mai „primară” (cuvântul nefiind luat în sens administrativ).

  Alta e teribila problemă: cine e Programatorul şi ce urmăreşte? (Asupra acestei întrebări se apleacă, nesfârşit de bun şi de milos, Iisus Mântuitorul, dându-ne – singur – putinţa să-i găsim răspuns.)

  — În ziarul „România Liberă”, la rubrica deceselor, nu mai este voie să fie întrebuinţat cuvântul „biserică”. Locul unde se va face slujba funebră se menţionează ca orice adresă: strada şi numărul. Dar este îngăduit a spune: „Corpul neînsufleţit”, ceea ce constituie o mult mai gravă încălcare a materialismului.)

  — O constatare a binecunoscutului pictor şi teoretician al artei, André Lothe, precum şi afirmaţiile lingviştilor cu privire la rolul scriitorului şi poetului faţă de cuvinte se potrivesc de minune cu ceea ce produce credinţa în sufletul dăruit cu har.

  André Lothe: „Nu există progres, ci descoperire încântată a unor procedee vechi cât lumea. Esenţialul e ca această descoperire să fie cu adevărat descoperire, şi încântată, iar nu o moştenire searbădă şi izvorâtă din resemnare”.

  Cuvintele, în vorbirea de toate zilele, se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forţa de a produce o senzaţie; reînnoieşte percepţia, blazată, şi reîmprospătează facultatea cuvântului de a o trezi din amorţeală.

  Credinţa operează la fel. Ne redescoperă lumea, oamenii, viaţa şi ne scoate din acreală, din plictis, din mohoreală. Înnoieşte şi înviorează întocmai ca arta poetului sau a pictorului. Capacitatea noastră de a percepe frumosul şi binele devine brusc puternică. Acum, dragostea dărâmă zăplazurile indiferenţei şi bănuielii, sfărâmă zidurile şi plafoanele închistării în egoismul veşnic rănit şi supărat. Deodată, percepţiile – şi cele morale şi cele sensibile – cresc vertiginos. Lumea e alta pentru credinciosul copleşit de fericire – bogată, nouă, îmbietoare, captivantă, euforică – exact ca pentru artist în clipe de inspiraţie. Lucrează doar aceeaşi putere: harul sfinţitor. (Drogatul dispune şi el de acces la euforie, dar cum totul se plăteşte, artificiul la care trebuie să recurgă îi condiţionează obţinerea stării de încântare şi redescoperire de produse materiale şi de concursul altor oameni, ce-i compromit liniştea şi fericirea în tot restul vremii; dialectica nu iartă, iar ataraxia la drogaţi e funcţie de agitaţie şi obsesie, coloane susţinătoare ale iadului.)

  — Credinciosul nu e necesarmente şi în mod continuu într-o stare extatică; însă oricum rămâne, măcar puţin, stăpân pe sine şi liberat de angoasele şi spaimele produse de stăruitoarele concretenţe ale cotidianului.

  — Limbajul pentru Brice Parain e modul prin care exprimăm puterea noastră de a transforma ideile în fapte, făgăduinţele în adevăruri.

  Anchetele Securităţii şi relaţiile create între oameni de regimurile teroriste îmi atrag atenţia asupra unor alte înfăţişări ale limbajului, acute la unele categorii sociale şi chiar morale.

  Pentru cei pe care i-aş cuprinde sub genericul „şmecheri”, graiul e cu totul altceva decât pentru Brice Parain: e un ceremonial, o capcană şi un rit. În loc de a fi o expresie a realului, gândurilor şi simţirii, un mijloc de transmitere a cunoştinţelor, cugetării şi emoţiei, e mai ales un sistem de minciuni, o reţea de capcane şi un zgomot de fond.

  Cuvintele ajung să însemne ceea ce era în dreptul roman „formula”, în lipsa exactei folosiri a căreia orice act devenea nul. Litera se substituie întru totul spiritului, intenţia nu mai are nici o importanţă. Cuvintele, astfel, devin incantaţie magică, dar şi mijloc de tortură şi cursă în care-l poţi prinde pe adversar. (În concepţia aceasta, fireşte, orice om îţi este doar adversar şi raporturile nu pot fi decât raporturi de adversitate produse de tripticul: bănuială, frică, pândă – întreită barieră electrostatică.)

  Când şmecherii află că vorbirea poate fi şi altceva decât ceremonial şi capcană, începând să adulmece rosturile pe care i le intuieşte un Brice Parain, uimirea lor e fără margini.

  — Din milă faţă de năpăstuit nu trebuie să cădem, aici pe pământ, în altă eroare. Scriptura a prevăzut acest pericol şi ne povăţuieşte să nu apărăm pe cel slab contra celui drept.

  Concepţia unor scriitori ca Jakob Wassermann, pentru care oricine deţine o fărâmă de autoritate (magistratul, tatăl, profesorul) este vinovat, concepţia aceasta nedreaptă – şi anapoda – trebuie revizuită. (Manole se declară duşman implacabil al romancierului.)

  — J. Madaule despre Beşi: „Adevăratul subiect al cărţii e lipsa lui Dumnezeu. Şi totodată nevoia de Dumnezeu. Jinduirea după Dumnezeu. Jinduire care nu-i numai rusă,