— Curajul.

  Dostoievski: „Frica e blestemul omului.”

  — Nu numai în dreptul constituţional, ci în toate domeniile e la fel. Curajul este taina finală, învinge acel care este dispus să moară. Partida despre care se ştie şi se vede că nu e gata să înfrunte moartea este, de la început şi în mod sigur, ca şi învinsă. Istoria este a celor ce au ştiut să moară ori să nu le fie teamă – fizic – de perspectiva ei. (Cred ca acesta-i adevăratul înţeles al zicalei – asiatice mai ales – că moartea e uşa vieţii.)

  Gherla, martie 1964

  În legătură cu problemele ecumenismului, aflu că una din cele mai însemnate în ruptura dintre catolicism şi ortodoxie – a lui filioque – nu constituie pentru marele teolog ortodox Sergiu Bulgacov un temei dogmatic. Nu există vreo dogmă asupra relaţiei dintre Duhul Sfânt şi Fiu şi prin urmare opiniile asupra acestui punct nu constituie erezii, ci sunt doar ipoteze teologice transformate în erezii de mentalitatea prea bănuitoare de schisme încuibată în biserici.

  1937, Paris.

  Manole despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor (expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade.

  Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.

  Al doilea: au sosit – pur şi simplu, în sensul cel mai categoric – proştii şi inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află.

  Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi.

  1937, Paris.

  În vizită la Ernest Seilličre, care de curând a scris referindu-se la Jules Lemaâtre: „Nu-l voi urma nicicând; devenit antiliberal odată cu vârsta, aprobă critica severă a doctrinarilor care, zice, îl irită cu vorbe mari ca dreptatea, ordinea, civilizaţia. Cuvintele acestea eu unul le socotesc foarte nobile, deoarece includ speranţe; nu devin periculoase decât dacă aceste speranţe ajung excesive şi nerăbdătoare. Nu trebuiesc osândiţi decât cei care abuzează de ele pentru a masca naturismul lor funciar şi a pregăti în realitate nedreptatea, dezordinea şi retrogradul.”

  Fără de cuvintele acestea mari vor pieri toate, şi cele mici.

  Aşa e dom'le, se bucură Manole, care-l citează pe Prosper Merimée („Îmi plăceţi, doamnă, pentru că sunteţi aspră, nimic nu urăsc mai mult decât oamenii care iau totul cu binişorul”) şi priveşte încruntat Parisul. Libertatea nu înseamnă indulgenţă pentru criminali şi derbedei. Libertatea, el ar apăra-o ca în secolul al XIX-lea, cu energie, politică de mână forte şi-n sunet de fanfară.

  — Sunt vitalişti şi necredincioşi care spun că-L privesc cu simpatie pe Hristos, dar resping creştinismul ca fiind întemeiat pe oribila idee de morală.

  Nu putem despărţi pe Hristos de creştinism, nu putem da deoparte lumina – una cu Domnul.

  Orişice religie care propune ca obiecte ale cultului forţele nopţii şi străfundurile inconştientului ajunge neapărat la sfinţirea cruzimii sau a mlaştinei.

  Julien Benda: „Se gândeşte la alde Gâde, alde Valery. Au pierdut discernământul copleşiţi de idei, copleşiţi de învăţătură. N-au avut destulă moralitate spre a purta povara culturii.”

  Oameni ca aceştia trăiesc în iluzii şi printre extreme. Sau văd omul nespus de rău sau cred că există fiinţe pentru care înalta virtute e starea naturală. De fapt chiar pentru cei mai buni virtutea presupune voinţă şi efort. Adevărul este că dintre obligaţiile civilizaţiei niciuna nu e plăcută şi nu vine de la sine. Dulce e trândăveala, nu munca. Toate gesturile vieţii zilnice, începând cu întreţinerea curăţeniei corpului, conţin strădanie. Pravila e grea şi pentru călugări. E îndoielnic că sinceritatea – dacă ar fi înălţată la rang de regulă unică absolută – ar dezvălui peisaje grandioase: mai curând mici urâţenii.

  Gâde: morala îl plictiseşte, e bună numai pentru fiinţele dornice de repaus. De unde! Morala nu e statică, presupune progresul constant, morala nu e nici uşoară, nici plictisitoare. Henri Massis: răul e banal, dezordinea e banală, excepţionale sunt lucrurile bune, însuşirile alese.

  Renunţarea şi lenea sunt monotone. Efortul e creator de noutăţi interesante. Ştim mereu dinainte cum vor reacţiona fariseii, imprevizibil e Hristos.

  Dacă e vorba de anost, zice Suares, apoi obscenitatea e monotonă, rituală, răul sau viciul sunt mereu aceleaşi, de o uscăciune apăsătoare. În general vorbind, defectele sunt uniforme. Searbăd prin lipsă de inventivitate e viciul.

  Pentru a ieşi din încurcătură, plictisiţii de creştinism şi de idealul binelui recurg în cele din urmă la manicheism, rezolvă totul înlocuind etichetele. Procedând astfel, cad sub proorocirea lui Isaia (5, 20): „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţă în loc de amărăciune.”

  Se pare că acum se ştie că nici natura nu e indiferentă; cunoaşte direcţii preferenţiale; cu atât mai mult viaţa spirituală unde realitatea cedează pasul, neîncetat, sensului.

  — Seilličre: nu optimism psihologic (omul e bun aţa cum e) ţi pesimism moral (nu-i cereţi să se îmbunătăţească) – cum vor naturiştii – ci pesimism psihologic (omul nu e bun) şi optimism moral (poate fi îmbunătăţit de morală şi religie).

  — Dreptatea lui Dumnezeu, oamenii nu o ştiu – şi nici n-o pot şti. Le este accesibilă, aici, numai cea omenească.

  Şi nici nu se cuvine să pretindă a crede că pot sesiza dreptatea divină, consecinţa ineluctabilă a pretenţiei acesteia nesăbuite fiind întotdeauna catastrofică.

  Se cuvine însă ca ei să aplice, să se străduiască să aplice neîncetat dreptatea omenească – ştiind bine că ea nu este tot una cu dreptatea divină. În acest sens cred că trebuie înţeles