Cărți «Jurnalul Fericirii citește romane de dragoste PDf 📖». Rezumatul cărții:
— Orice salt dincolo de bine şi rău, orice ignorare a situaţiei noastre, dincoace de limita dintre omenesc şi divin, nu poate duce (Nietzsche, Stavroghin, Ivan Karamazov) decât la demenţă ori satanism.
Una din primele griji, la Bucureşti, este să-i scriu lui Ionel Trăil. Cu adevărat pot spune că mi-e „un prieten de când lumea”.
Cu patru-cinci ani mai mic ca mine, îl ţin minte, copil bucălat, sosit într-o bună zi de-a dreptul de la Paris în casa din strada Armenească. Nea Iancu – taică-său —, băiat de ţăran din Mehedinţi, fusese coleg cu tata la liceul din Brăila şi rămăseseră ca fraţii (al treilea era doctorul Butoianu). După ce învăţase ca bursier la Brăila, Ion Trăil, studiase – strălucit – la Fontainebleau ţi Ličge ţi ajunsese aţâţat militar al României la Paris, unde se căsătorise cu o franţuzoaică de mare frumuseţe, pariziană de origine bretonă. Tante Alice reprezenta ceva rar: o bretonă necredincioasă. Nu-i suferea pe popi şi spunea că o apucă groaza văzând „sutanele negre”'. Dar la ea gentileţea şi fineţea funcţionau – aş spune mai bine: clocoteau – la un nivel de intensitate atât de neasemuit, încât trecea prin viaţă înconjurată de un nimb de farmec, dulceaţă, bunătate, drăgălăşenie şi altruism, cum numai la marii sfinţi şi la unii pustnici se întâmplă a fi. Era înzestrată de Dumnezeul în care nu credea pe căile obişnuite, dar de care se apropia pe căi de bună seamă necunoscute nouă, şi în darul facerii de miracole. Cu zâmbetul ei care topea orice gheaţă, orice supărare, orice icnire de răutate şi înverşunare, ştia să împace vrăjbile, să aline durerile, să trezească nădejdi. Era mereu gata, la orice oră din zi şi din noapte, pe ploaie, pe vânt, pe viscol sau în toiul lui Cuptor, să sară din pat, să iasă din casă, să alerge la capătul pămân-tului pentru a se duce să dea ajutor, să scoată pe cineva dintr-o încurcătură sau o belea sau pur şi simplu pentru a face un serviciu ori un drum, pe scurt pentru a fi de folos. Nu ezita, la nevoie, să spună o minciună, ba şi mai multe, să cerşească, să insiste, să intre pe fereastră după ce fusese poftită să iasă pe uşă, să se umilească (după criteriile omului obişnuit, căci pentru ea cuvântul de umilire spre binele altuia, ca şi cel de oboseală, era inexistent), să ia asupră-şi vini străine dacă de aici atârna liniştea celui ce făcuse apel la ea. Femeia aceasta, pe cât era de bună era şi de inteligentă, de spirituală, de plină de cele mai rafinate însuşiri ale graţiei. Izbitor de frumoasă şi de elegantă, îmbina chipul reginei cu sufletul sfântei într-un anonimat pe care dezvăluindu-l nu pridideai a te uimi, a nu-ţi veni să crezi, a fi biruit de admiraţie.
De simpatia fiinţei acesteia rarisime am avut norocul de a mă bucura în tot timpul copilăriei şi tinereţii mele. N-a încetat de a-şi dovedi prietenia – mereu nemărginită, căci altfel nu o putea concepe – şi părinţilor mei şi mie. Pe cine nu fermeca? Până şi pe nea Iancu. Olteanul acesta este şi a fost de o cinste pe care i-ar fi putut-o invidia zece canonici ardeleni; de o putere de muncă formidabilă; impecabil şi ireproşabil în serviciu; extrem de cult (sfărâmând legenda potrivit căreia ofiţerii sunt prin definiţie agramaţi, după cum Arthur Schnitzler în nuvelele şi piesele lui a dovedit că nu sunt necesarmente proşti şi răi); dar şi ursuz, necruţător cu greşelile, strâns la pungă şi drastic cu sine şi cu alţii, nezăbavnic la mânie. Singură tante Alice se pricepea, folosind o abilitate mai degrabă întru totul îngerească decât demonică, să dărâme etanşa barieră a severităţii şi nu odată scăpa de necaz un inferior sau un elev de şcoală militară care nu salutase îndeajuns de reglementar.
Zilele rebeliunii le-am petrecut în casa generalului Trăil, în camera lui Ionel (plecat în provincie), sub portretul Căpitanului (căci Ionel devenise legionar). Generalul era ostil simpatiilor politice ale fiului său – şi cât am stat la ei în zilele acelea de ianuarie i-am putut citi pe faţă durerea în clipele când soarta părea să-i favorizeze pe legionari şi uşurarea când biruinţa a rămas de partea cealaltă. (Dacă rebeliunea reuşea, cred că nea Iancu ar fi avut de înfruntat ura portarului blocului – zavergiu pasionat – căruia prezenţa mea i s-a părut foarte suspectă. Şi noroc de portar, după aceea, că generalul era legalist şi că procedeele marchizului de Galiffet în mai 1871 îi inspirau oroarea.)
Dovada totalei sale prietenii, Ionel mi-a dat-o în vara anului 1946, când a venit să-mi propună să plecăm împreună din ţară. A stăruit zile în şir. Prilejul era extraordinar. O pereche de bătrâni evrei urma să treacă – având acte pentru ei şi fiul lor – din sat în sat, predaţi de o comunitate alteia, prin Transilvania şi Ungaria până la Viena. Fiul a murit câteva zile înainte de plecare şi bătrânii hotărâseră să ia cu ei un Român, de preferinţă un fost legionar. Ionel le fusese recomandat şi le-a cerut să mă ia şi pe mine şi apoi i-a convins să încercăm a ne strecura toţi patru. Deşteptul de mine am refuzat să plec.
Ionel însă a izbutit să ajungă teafăr şi nevătămat în Austria împreună cu binefăcătorii săi, de care s-a despărţit cu lacrimi. La Paris unde, fiind născut acolo, i s-a dat cetăţenia franceză pe baza legii lui de Gaulle asupra dobândirii naţionalităţii, a lucrat mai întâi într-o librărie; pe urmă a intrat într-o comunitate călugărească ortodoxă de pe bulevardul Vaugirard. Revista pe care o scotea comunitatea – Vestnik ori Le Messager – mi-o trimitea şi, din când în când, îmi şi parvenea.
Să-i pot scrie lui Ionel că fac parte din obştea creştină ortodoxă şi că
