Îi scriu, aşadar, cu întârziere însă. Îmi răspunde cu o ilustrată închisă în plic; reprezintă Învierea şi poartă cuvintele franţuzeşti En verité il est ressuscité! 93. (Tante Alice murise la Ştefăneşti lângă Florica în 1956. Ducea o viaţă de ţărancă. Nea Iancu a trăit până la nouăzeci şi doi de ani şi a murit tot acolo, în căsuţa lor înconjurată de o grădină de zarzavaturi şi o sfoară de vie.)

  — Suntem cu totul lipsiţi de simţul misterului în acest veac al XX-lea în care numărul amatorilor de romane poliţiste – dintre care cel dintâi sunt eu – este atât de mare. Îi iubim pe Edgar Poe, pe Conan-Doyle şi pe Edgar Wallace, ne pasionează aventurile impecabilului lord Peter Wimsey, ale mustăciosului Hercule Poirot, ale spilcuitului Philo Vance, ale comisarilor Ellery Queen tatăl şi fiul, ale cinicului Sam Spade, ale discretului Mr. Fortune, ale banalului Maigret sau ale complicaţilor eroi ai lui Jolin Le Carre – şi nu adulmecăm misterul la tot pasul în jurul nostru. Detectivul-preot (la fel de puţin insolit ca şi preotul-muncitor de fabrică) al lui Chesterton, părintele Brown, ne atrage însă atenţia asupra omniprezenţei misterului, ce revine în fiecare din nuvelele de poliţism metafizic unde apare acest Father Brown.

  Catehismul episcopilor catolici olandezi desprinde misterul în locurile cele mai neaşteptate. Soţii, spune catehismul, nici nu ştiu de ce taine adânci sunt înconjuraţi şi ce taine adânci exprimă când venind acasă de la lucru el îi spune ei: ce frumoasă eşti în seara asta, ori ea îi spunea lui: te aşteptam, dragul meu, ai întârziat.

  Gherla, 1964

  Când le vine un om nou în secţie şi nu se întâmplă să aibă cine ştie ce treabă de-a lor, gardienilor le face mare şi deosebită plăcere să-i pună cât mai numeroase întrebări, cu toate că de cele mai multe ori cunosc din fişă răspunsurile. Dar e o distracţie care ţine loc de taclale la cârciumă, e un mijloc de a omorî timpul, de înviorare (nici pentru ei totul nu-i veselie, îşi petrec şi ei o mare parte a vieţii între zidurile mohorâte şi-n puterea închisorii: unora atmosfera dramatică le gâdilă importanţa, pe alţii îi toropeşte) şi mai ales de a satisface mahalageasca propensiune către bârfă, vorbărie fără rost şi curiozitate. Singura adevărată mare plăcere a mahalalei: nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt – de teama singurătăţii – sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă.

  Când sosesc la Zarcă, plutonierul – unul sever – mă ia în primire vădit bine dispus să converseze. Întrebările sunt cele obişnuite, le cunosc, îşi urmează cursul într-o ordine aproape invariabilă: cum îţi zice ţie, mă? câţi ani ai, mă? de unde vii? de unde eşti de felul tău? ce-ai fost tu în civilie? eşti însurat, mă? da copii ai? la cât eşti condamnat? ce-ai făcut?

  La ultima întrebare arăt că n-am vrut să fiu martor al acuzării. Ce spui, mă? Cum adică n-ai vrut?

  — Dau amănunte, dar cred că ştie despre mine mai mult decât îmi închipui eu, căci reia: tu eşti ăla, mă, care ai făcut-o pe grozavul?

  — N-am vrut să-mi trădez prietenii, dom'le major.

  — Ce spui, mă? şi zii, n-ai vrut?

  — N-am vrut.

  — Şi nu te-a scuturat aşa niţel?

  — Ba m-a scuturat.

  — Şi n-ai spus, mă, ce trebuia?

  — Nu, domnule major.

  — Rău, mă, rău de tot, înseamă că eşti un ticălos.

  Şi iară a face o pauza: mă, tu ai mâncat azi?

  — Am mâncat, dom'le major.

  — Şi zici că n-ai vrut să fii martor al acuzării.

  — N-am vrut.

  — Păi asta e grav de tot, mă, ce, nu puteai spune adevărul? Eşti un mare ticălos, mă, şi zici c-ai mâncat? Ia, planton, mai adă-i o gamelă de mâncare de la regim şi vezi să fie plină.

  Vizită Anei. Vine de la spital unde a fost operată de rinichi. A suferit mult. E şi Floriana de faţă, cu ochii ei rotunzi şi codiţele ei care mereu răspândesc lumină, bunătate şi devotament.

  Ana socoteşte că trei pericole ameninţă creştinismul occidental: raţionalismul, sentimentalismul şi moralismul.

  Protestantismului mai ales îi dă târcoale moralismul. Catolicismului, raţionalismul; iar sentimentalismul bântuie pe unde poate, pretutindeni.

  Ortodoxia, fireşte, nu trece cu vederea nici raţiunea, nici sentimentul şi nici morala. Pe toate trei se sprijină şi tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor aşează harul care le îmbină şi, îmbinându-le, le cumpăneşte nelăsând pe niciuna să strice echilibrul.

  Ortodoxia, de aceea, nu coboară la nivelul nici unei din cele trei adjuvante ale credinţei, ci se menţine la acel – integral şi inefabil – al sacrului. Harul e ordonator, armonizator şi cumpănitor.

  — Prea Sfinţitul Alex. S., episcop unit:

  O consecinţă a războiului nevăzut pe care-l ducem cu demonii este că singura persoană pe care suntem îndreptăţiţi s-o înşelăm e persoana noastră însăşi. În războiul al cărui câmp de luptă e lăuntrul nostru, orice viclenie e legitimă. De unde şi noţiunea de fraus pia care i-a scandalizat fără temei pe toţi protestanţii. Putem să ne şi amăgim făgăduind ispitei că o vom împlini săptămâna viitoare, luna viitoare, ducându-o cu zăhărelul, cu vorba, cu preşul (eu rezum, înaltul prelat n-a folosit acest cuvânt) de la o dată la alta, ca bolnavul care pentru a dobândi răbdare îşi fixează termene până când va mai îndura să stea în pat sau ca prizonierul care la anchetă îşi dă şi el termene de rezistenţă de la o şedinţă de tortură la alta. În noi înşine, în luptă cu nevăzutele duhuri rele, avem dreptul să recurgem la ceea ce francezii au numit „vicleşuguri de Piei Roşii”.

  Francezii au mai admis că en mariage trompe qui peut94. Pe tartorul şmecherilor, pe Aghiuţă, pe Sarsailă, pe Belzebut, pe Michiduţă, pe