Bucureşti, august 1964

  Tata îmi spune că Gigi TZ. A telefonat mereu întrebând dacă am sosit. Îl chem şi mă pofteşte la el, în strada Udricani, la fratele lui, Mişu, unde stă de când s-a văzut liber în septembrie 63. Îl găsesc într-un studio improvizat, în mijlocul unor vrafuri de cărţi, mape, discuri, laviuri, desene, uleiuri şi pânze albe. Două autoportrete se impun prin frumuseţea şi puterea lor. Laviuri desăvârşite şi uleiuri pline de farmec şi de paradis românesc. S-ar zice că n-a încetat de a lucra în ultimii patrusprezece ani. Îi cer deîndată iertare pentru supărarea stupidă pe care i-am pricinuit-o cu mai bine de cincisprezece ani în urmă şi văd că m-a iertat în adevăr, pe de-a-ntregul. De prima oară îmi pune la pick-up Requiemul de război al lui Britten şi bucăţi de Messiaen, care mă înnebunesc.

  Au izbutit să fie salvate multe dintre cărţile şi lucrările lui. În 1944, când a fost arestat pentru spionaj în favoarea englezilor, rămăseseră la mine o mulţime de caiete cu desene inspirate din textele mesajelor emise de radio Londra în programul Les Français parlent ŕ la Français. Auzind de arestarea lui şi aşteptându-mă la o percheziţie, n-am vrut să distrug caietele, dar pe vreo câteva pagini unde apărea, caricatural, Hitler am avut naivitatea să-i fac acestuia nişte mustăţi enorme!

  Acum sunt mai cunoscător şi-mi vine a râde cu multă compătimire de procedeul meu. Şi Gigi şi eu ne aflăm mult înţelepţiţi, vindecaţi de susceptibilităţi şi ne mirăm de supărările noastre de altădată ca de lucruri ireale. A trecut şi el printr-o convertire: are la gât un lanţ cu o cruciuliţă şi-mi mărturiseşte dragostea, încrederea şi recunoştinţa ce poartă Mântuitorului.

  La cursurile Facultăţii de Drept, Iulia Ionescu era mereu prezentă în banca doua din dreapta catedrei, obţinea notele cele mai mari şi învăţa ca o elevă model. Cuminte, serioasă, îmbrăcată modest, cu părul strâns în „telefoane” peste urechi, era şi o colegă perfectă. Dar cu toată admiraţia, respectul şi afecţiunea ce i-am purtat (eu stăteam în banca întâi în stânga catedrei) şi-i port, recunosc că am deosebită slăbiciune de sora ei mai mare, colegă şi ea cu noi, mult mai puţin harnică şi conştiincioasă – Gabriella – aparţinând genului femeii elegante şi mondene, care întâlnindu-se cu Ella N., atunci când Iulia s-a întrebat ce-oi fi devenit eu şi emitea presupunerea că sunt comunist şi ocup un post mare, a izbucnit: el! niciodată, sunt sigură că nu!

  Gabriella venea rar pe la cursuri, nici nu ştiam că luase aminte la mine. Să perceapă intuiţia ori privirea aruncată în fugă mai desluşit decât atenţia binevoitoare uzată de frecuşul zilnic? Sau poate că mărinimia neţinând seamă de logică – nimereşte mai exact?

  — Creştinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat:

  Sf. Bernard din Claievaux (citat de Daniel-Rops): „Nu se cuvine ca mireasa Cuvântului să fie stupidă.”

  — Model de prietenie şi de purtare frăţească e Mallarmé în relaţiile lui cu Verlaine.

  Verlaine e mereu în suferinţă ori se bagă în toate belelele.

  Mallarmé, în apartamentul lui din rue de Rome, e senin, familist, calm şi harnic: viaţa lui de poet (ermetic) se desfăşoară într-un cadru de impecabilă cuminţenie burgheză.

  De fiecare dată, la fiecare ghinion şi supărare, Verlaine i se adresează lui Mallarmé. Care-i gata oricând să-i vină în ajutor.

  Nici un reproş, nici un cuvinţel moralizator, nici un sfat. Serviabilitatea nu oboseşte, nu cercetează, nu se îngâmfă, nu-şi caută scuze. Ca un robinet pe care-l deschizi, de care te foloseşti, d-aia e făcut. O dată, de două ori, de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte.

  Bani, intervenţii, sprijin, drumuri, scrisori de recomandare, orice.

  O dată nu se plânge, o dată nu refuză, nu se eschivează. Bunătatea funcţionează ca un aparat, obiectiv, ca şi cum ar fi nu o facultate din domeniul condiţional, ci însuşirea indicativă a unui existent. Bunăvoinţa devenită instinct, reacţie automată, funcţiune socială.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Cea mai bună dovadă că era bolnav de arghirofilie în cel mai înalt grad şi că n-a fost decât un pungaş venit în ţară numai ca să lege măgarul de gard şi să plece înapoi la barurile de noapte, la tripourile şi la vilele somptuoase din Apus e că în septembrie, când generalii Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu i-au oferit să-i salveze tronul şi să ia situaţia în mână, s-a derobat. Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu aveau cele mai serioase şanse. Pe el însă tronul nu-l mai interesa. Îşi atinsese scopul. Nu mai voia decât un tren, repede de tot şi s-o întindă cu Lupeasca spre mult iubitele lui baruri, idealul a zeci de ani de glorioasă domnie, vorba lui Teofil Sidoravici.

  — Nu, domnule!

  Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scârbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări. (Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-şi ceară scuze, să comită o cât de mică josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător de distanţare).

  — Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune:din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea” sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri”, „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi” nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă până seara: fiecare apărându-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dând vina numai pe ceilalţi, recunoscându-şi dreptatea numai sieşi, blestemându-şi nu numai potrivnicii, ci