Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism.

  Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspunderea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mândră, dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urâtele tale gânduri, dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aristocratic celui mai subţire. (Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).

  — În camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.

  N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

  Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

  Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură

  %riihirpn Hf nnrnnnplp ~ qi înHnrnrp.n nrP7f>ntpi lui iernii uni uucii puii uidgusica uc iiiiaiui, vaic par către iubirea de aproapele – şi îndurarea prezenţei lui.

  Bucureşti, ianuarie 1958

  La un colţ dau de Mihail Avrămescu. E în civil, complet ras, fără pălărie, poartă o scurtă şi un pulover cu guler rulat. Pe faţa de culoare cenuşie i se citeşte amărăciunea: soţia a obţinut divorţul, nu mai are parohie, e sărac, descumpănit, compromis.

  Cred că aşteaptă pe cineva, oricum mă reţine şi-mi spune că orice ar fi şi s-ar întâmpla, rămâne ortodox până la sfârşit. Apoi mă ia de braţ şi însoţindu-mă îmi face o profesiune de credinţă guenonistă. Îl întreb atunci de ce s-a botezat: Din igienă, îmi răspunde.

  În situaţia-limită în care se află – părăsit şi blamat de toţi – e de o simplicitate absolută şi vorbeşte mai deschis ca oricând. Apropierea de acest om cu adevărat şi-n cel mai puternic înţeles nenorocit mă înfioară. Parcă nu găsesc mijlocul de a fi cât mai prietenos cu el. În faţa prăbuşirii spirituale, ca şi alături de patul cancerosului, ne pierdem în vorbe goale, stupide.

  Câtă dreptate are dr. Al-G. Când spune că mai presus de orice trebuie să ne ferim de idealul perfecţiunii. (Fireşte, de al perfectării lumii, nu de al perfecţionării lăuntrice: acolo se cuvine să căutăm desăvârşirea şi sfinţenia.) Ucigaş fără simbrie de Eugen Ionescu: oraşul perfect şi splendid, numai marmură, flori şi soare, în care locuitorii stau pitiţi în casă, pe sub mobile. Sau New-York-ul, Los Angeles, Düsseldorf de astăzi, unde nimeni nu îndrăzneşte să iasă pe jos după înserare. Ori Eloizii şi Morlocii din Time Machine a lui Wells. Noaptea Morlocii îi smulg pe Eloizi din palate şi-i mănâncă. Huliganii metropolelor încă nu-şi mănâncă victimele, deocamdată le jefuiesc şi le omoară. Dar o să vină şi asta, mâncatul, am deplină încredere!

  — Necredincioşii contemporani, când au cultură ştiinţifică, nu mai îndrăznesc să nege pur şi simplu pe Dumnezeu, ca aceia de altă dată. Ei înţeleg că probabilitatea existenţei unui creator al universului se impune şi de aceea preferă să se situeze mai degrabă pe poziţiile agnosticismului decât ale ateismului şi recurg la metafore tehnico-ştiinţifice. Astfel Arthur Koestler: „Dumnezeu nu răspunde. Dumnezeu şi-a scos telefonul din priză.” (Rămâne de văzut: a) dacă-L şi sunăm; b) dacă ştim ce să cerem, căci dacă cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de organizare lumească, apoi cu drept cuvânt ne putem aştepta să auzim „aţi greşit numărul”.)

  — Devoţiunea mea particulară e Crucea.

  Crucea este esenţa misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pământ.

  La Cruce se referă Domnul ori de câte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.

  Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu pământul, al spiritului cu materia.

  Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.

  Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică – luată-n derâdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.

  Mai mult decât orice alt simbol, Crucea este desăvârşita şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. Mai bine, dragă doctore Al-G., decât complicatul şi fastuosul Barabudur.

  Ianuarie 1954

  Din nou la Schitul Maicilor. Plecat târziu. Drumul acasă pe jos, prin nămeţi. Nici un tramvai, nici un autobuz. Oraşul ca pustiu. Impresie dezolantă de părăsire, de regres: câtă deosebire faţă de Bucureştii dinainte.

  Simt că părintele Mihai nu înţelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori creştini; de ce nu face pasul hotărâtor?

  De ce? mă întreb.

  Din lene, fără-ndoială. Şi de frică: mi-e frică, doresc oare cu adevărat botezul sau e numai o pornire (sentimentală, cerebrală.)? Nu caut o compensare, o supapă, o portiţă, o bucurie nouă în searbăda tristeţe care mă înconjoară?