(Un loc răcoros pe năduşita pernă de dormit, cum ar zice Cocteau.) Din nesiguranţă, aşadar. Şi dintr-un fel de ruşine, cum demonul îi mărturiseşte lui Ivan Karamazov: la Înviere ar fi voit să strige şi el de bucurie, să umple universul cu un uriaş hosana, dar s-a jenat, nu-i sta bine. Şi din motive mici, mici de tot, dar nu chiar mici: ce-or să zică rudele, prietenii? Mama, sunt convins, ar fi fost de acord dacă i-aş fi cerut consimţământul, dar era prea cuminte şi timidă ca să fi luat, când mai trăia, iniţiativa. Şi Manole! Ce-ar zice Manole, care mi-a povestit nu o dată anecdota cu negustorul ovrei a cărui prăvălie pe colţ purta emblema „La Jean”, pe când la celălalt colţ al străzii fiinţa magazinul „La Iancu”. S-a botezat omul, românizându-şi numele, tot în acel de Iancu. Şi ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decât „Conu Iancu jidanu”. Şi-apoi rabinul G., alături de care am încercat zadarnic să-mi aflu un loc în sinagogă, rabinul G. Ai cărui doi băieţi au fost ucişi sub ochii şi-n braţele lui în pădurea de la Jilava în timpul rebeliunii?

  Şi după cum oamenii, pe măsură ce îmbătrânesc, decad şi duc o viaţă mai lipsită de sens şi bucurii, dar ţin mai mult la ea şi se agaţă cu încăpăţânare de vid, în timp ce tinerii plini de avânt sunt oricând gata să se jertfească, să se înroleze ca voluntari ori să se sinucidă, aşa şi eu trăiesc prea meschin, prea murdar, prea stupid pentru ca să găsesc în mine puterea săvârşirii unui act de curaj, de încredere, de speranţă şi de sfruntare. Spaţiul locativ, cadrele, slujbele din care abia primit sunt dat afară, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute în sălile de aşteptare ale spitalelor m-au împotmolit într-un mâl de oboseală tâmpă. (De ce nu încerci să amesteci muşeţel cu tei şi sunătoare? De ce ţii un regim atât de sever? De ce nu faci cerere de plecare? De ce nu încerci să te înscrii în partid şi tu? De ce n-ai plecat la vreme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu te adresezi procuraturii?)

  Sosesc acasă târziu de tot, frânt, iritat. Acasă: bucuriile colocaţiunii. În odaia de alături, zaiafet mare, cu ghitare, banjouri şi cântece de inimă albastră până-n zori.

  De când cu introducerea calculatoarelor în toate domeniile de activitate, trăim un fel de animism maşinist. După ce şi-a prelungit mâna cu ajutorul uneltei, apoi cu al maşinii, omul măreşte cu ajutorul maşinii electronice însăşi eficienţa minţii sale.

  Dar asta nu poate duce la tăgada supremaţiei spiritului; şi nici la trecerea cu vederea a faptului că avem o conştiinţă. Omul percepe că percepe, ştie că ştie, îşi gândeşte gândirea.

  Acestea toate le spun înşişi ciberneticienii, mai raţionali decât comentatorii din afară.

  Să nu ne facem că nu ştim; ştim prea bine că ştim; ştim prea bine că suntem fiinţe conştiente. N-ar fi nici serios şi nici corect (fair) să pretindem că nu realizăm complexitatea situaţiei noastre de fiinţe roase de remuşcări, obsedate de ideea dumnezeirii (tot argumentul sfântului Anselm rămâne cel mai puternic), nevoite să facă eforturi pentru a-şi dovedi că nu sunt decât materie. Iar dacă n-ar fi decât maşini, ce dovadă mai bună decât calculatoarele că au fost create de un programator cu veleităţi teleologice?

  BUGHI MAMBO RAG i-am spus: domnule, sunt un oarecare, un nimeni, un ics, un igrec, dar dumneata care eşti contabil şef. Află că mecanizarea agriculturii au introdus-o la noi marii moşieri, încă înainte de primul război mondial. Firmele McCormick şi Lanz îşi aveau încă de pe atunci reprezentanţele în ţară, şi nu degeaba. Al lui Rimbaud e rimbaldian, al lui Giraudoux e giralducian.

  — Faţă de zeii antici, Dumnezeul monoteist pare înzestrat cu puteri limitate. Zeii făceau orice voiau, pe când despre Dumnezeu, Bossuet spune că nici El nu poate face nimic împotriva raţiunii. Şi mai cunoaştem că Dumnezeu nu poate face decât binele. Există oare limite ale puterii divine?

  Teologii explică deosebind între a voi şi a putea: Dumnezeu poate orice, dar nu vrea orice, nu vrea răul, vrea numai binele, este binele.

  Pascal (scrisoarea XIV din Provinciale) rezumă: „Dumnezeu, neavând nici o putere când e vorba de a face răul, e atotputernic pentru a face binele, pe când demonii n-au nici o putere pentru a face binele şi n-au putere decât pentru a face răul.”

  — Dumnezeu nu vrea decât binele, nu face răul: de aici nu trebuie să ne poarte gândul spre uitarea altui adevăr, atotputernicia Sa. Duhul suflă unde vrea şi Dumnezeu e %sm'eran în aprecieri şi alegeri: îl preferă pe vameş, o laudă pe desfrânată, cheamă pe cine n-ai crede.

  Logica noastră, morala noastră, bunul nostru simţ nu fac cât o ceapă degerată în prezenţa suveranei şi neaşteptatei atotputernicii divine, care adeseori ne uimeşte, de nu ne şi scandalizează. Pentru că nu o putem înţelege. Lucrul acesta se cuvine a fi înţeles: că nu o putem înţelege. Şi cu adevărul acesta trebuie să ne obişnuim: că trebuie să ne învăţăm a ne supune.

  Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără de consimţământul nostru.

  — Minunate şi pline de bun simţ sunt, în La pact du diable, sfaturile lui Denis de Rougemont pentru lupta pe care o ducem cu puterile răului.

  Se cuvine să folosim numai forţa? Ori numai duhul?

  Cuminte este să ne împotrivim diavolului cu ajutorul vicleniei şi subtilităţii, cu ajutorul ironiei şi inteligenţei şi totodată cu ajutorul tuturor armelor credinţei, speranţei şi dragostei – a căror eficacitate el n-o cunoaşte.

  Tot astfel tiranul trebuie atacat cu avioane, tancuri, propagandă masivă şi o disciplină de fier – şi totodată cu un nou ideal. Numai astfel pot evita oamenii de bine să fie anexaţi pe plan extern şi pe plan lăuntric.

  Demonul simplificării vrea să ne împingă pe una din căi, deşi numai prin folosirea amândurora putem spera şi birui.

  —