De vreme ce facem parte ca mădulare din corpul mistic al Domnului Hristos, de vreme ce, întotdeauna, duhul precumpăneşte litera, de vreme ce nici un text biblic nu poate fi interpretat desprins de conţinutul Scripturii întregi, de vreme ce legea supremă e dragostea, de vreme ce trebuie să fim oameni, iar nu copii la minte, de vreme ce împărăţiile lumii acesteia nu sunt decât deşertăciune şi aparţin diavolului (Luca 4, 6), înseamnă că ori de câte ori dreptul natural intră în conflict cu legile şi regulamentele lumeşti şi mai ales când legile şi regulamentele emană de la un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona ori de la slujitorii lui, când sfidează în mod vădit morala naturală, textul de la Romani 13, 1-2 trebuie aplicat cu înţelepciune şi măsură. El în orice caz nu poate voi a spune că suntem datori a executa orbeşte şi neghiobeşte ordine potrivnice bunului simţ şi poruncilor divine. Romani 13 nu poate acoperi laşitatea şi nu scuteşte de îndatorirea de a judeca şi cumpăni ce facem.

  Unde e vremea când Sartre scria (Situations II): „Scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor” sau „Libertatea scrisului implică libertatea cetăţeanului. Nu se poate scrie pentru sclavi. Să scrii înseamnă să voieşti într-un anume fel libertatea” sau încă: „Datoria omului de litere nu e numai să scrie, ci să ştie să tacă la nevoie”?

  — Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.

  Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatalui e libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ, la vama care nu poate fi înşelată, proba constă în starea de fericire.

  Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului e blând şi povara lui uşoară. (Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârşind păcate a şi păcătuit în inima sa.”)

  Vezi şi Tartuffe, piesă antijansenistă.

  — Sau dacă ne hrănim numai cu ceai şi iaurt (ca L.-F. Celine) şi totuşi inima ne este plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că mai bine am consuma numai fleici în sânge (spre scandalul rabinilor) şi am bea vârtos (spre indignarea pastorilor) şi n-am avea parte – cum cred că au răii doldora de apă şi poame – cu cei ce dau zeciuială din izmă, strecoară ţânţarul, văd paiul din ochiul vecinului şi umblă îmbrăcaţi în caftane lungi.

  August 1964

  Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se fereşte de vizite) că Dinu NE. Locuieşte la familia Cassasovici, rudele sale, în apropiere de grădina Icoanei.

  Pe seară, nu-l găsesc acasă. Aştept. Când vine, târziu, îmi pare şi mai slab decât la Securitate în scena confruntării, pentru el invizibilă şi nebănuită. E şi mai palid, cu obrajii de tot scofâlciţi (dantura! boala noastră a tuturor). E teribil de emotiv şi de emoţionat, căinţa (obsedantă e sinuciderea lui Mihai Rad.) îi dă aerul şi-i insuflă gesturile unui personaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, eu vreau să-i spun cât îi sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările şi îmbrăţişările. Dar curând ne liniştim şi vorbim deschis şi curat. Îi vine greu să creadă că sunt cu totul sincer folosind cuvântul de recunoştinţă. În cele din urmă pricepe (avea să priceapă de-a binelea – şi să mi-o spună – numai la Văratec în vara lui 71 când în prezenţa sa, a soţilor Stolojan, a lui Al. Pal, şi a unui magnetofon am scos în evidenţă caracterul de Mărturisire ortodoxă şi românească – Chicago 1959 – al nuvelei O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade: „Da, într-adevăr, n-ai fi putut interpreta astfel nuvela dacă n-ai fi fost în închisoare şi cred acum că-mi eşti recunoscător”) şi înduioşarea lui e atât de adevărată, mirarea lui dispare atât de lin, ochii lui se uită la mine cu atâta blândeţe încât îmi uşurează să găsesc acele cuvinte care-l pot convinge din ce în ce mai mult că şi în clipa aceasta, ca şi în boxă, sunt şi am fost nu numai pe deplin sincer, ci şi rămas în urma celor ce aş fi vrut să comunic.

  Apoi, când plec şi mă conduce până la poartă, cerul înstelat şi căldura serii de august, trecând peste stângăciile şi exagerările noastre, ne învăluie cu mantia diafană a celei de-a treia virtuţi teologale, pe noi care am trecut dincolo de pragul celei de-a doua, cântată de Peguy.

  Singur, mă întreb dacă voi reuşi să-i explic lui Dinu că de fapt îi datorez prilejul fără de care nu m-aş fi putut naşte a doua oară, din apă şi din duh.

  Primesc din Londra, trimisă de Gigi, poza altarului, nou, al catedralei de la Coventry: un bloc făcut din pietre şi cărămizi aparente, acoperit cu o tablă de lemn de o simplitate absolută, de un dramatism biruitor. Un altar înălţat pe locuri unde au fost nenorociri şi suferinţe. Singura inscripţie de deasupra altarului: „Tată, iartă-ne.”

  Au englezii defectele lor, dar şi când se decid să fie nobili! Oraşul Coventry, distrus