Pliantul care însoţeşte poza cuprinde două citate din Sfântul Apostol Pavel. Unul din Epistola către Romani (3, 23): „Fiindcă toţi aţi păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” şi celălalt din Epistola către Efeseni (4, 32). „Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos.”

  Au ştiut să aleagă şi să îmbine laolaltă esenţele credinţei şi practicismul vieţii: convingerea că toţi suntem păcătoşi, fără osebire, toţi ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut şi că tot ce ne rămâne la îndemână este să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege nedezminţită. Celelalte soluţii sunt iluzorii.

  Churchill în 1940:

  Libertatea: „Eu am dreptate şi tu n-ai. Iar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate, eu sunt gata să mor.”

  Sinceritatea: „Nu vă pot oferi decât sânge, năduşală şi lacrimi.”

  Politica: „În război: hotărârea. În caz de înfrângere: sfidarea. De biruinţă: mărinimia.”

  — Nobleţe.

  Marcel Jouhandeau: „Cea mai mare ticăloşie: să crezi că ţi se datorează ceva, să pretinzi ceva de la alţii, oricât de puţin ar fi.”

  Simone de Beauvoir despre noţiunea de „aproapele nostru”: „Am cunoscut un copil care plângea deoarece murise fiul portăresei blocului; părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta nu-i fratele meu. Dar dacă-l plâng nu mai îmi este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele. Nimic nu-i hotărât dinainte. Când ucenicii l-au întrebat pe Hristos: cine e aproapele meu? Hristos n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola bunului Samarinean. Aproapele omului părăsit în drum a fost acela care 1-a acoperit şi i-a venit în ajutor; nu suntem aproapele nimănui, ni-l facem pe un altul aproapele nostru făcându-ne aproapele său printr-o faptă.”

  — Căinţa adeseori nu-i altceva decât resentiment. Preotul de ţară al lui Balzac: „Căinţa dumitale nu-i decât simţământul provocat de o înfrângere pe care ai suferit-o, ceea ce e groaznic, e deznădejdea Satanei şi era poate căinţa oamenilor dinainte de Iisus Hristos; dar căinţa noastră, a catolicilor, este înfiorarea unui suflet care se loveşte pe o cale greşită şi căruia, în lovitura aceasta, i s-a revelat Dumnezeu. Dumneata semeni cu Oreste, încearcă să devii Sf. Pavel.”

  Creştinul nu-i supărat pe nimeni şi nu-i nemulţumit de nimic. Supărat şi nemulţumit e numai de şi pe sine.

  — Se găsesc în cuvântările lui P. P. Carp formulări cu adevărat creştine: „În politică greşelile se îndreaptă, nu se răzbună.” „Rău faceţi că vă legănaţi în strania şi periculoasa iluzie că murdăria se poate spăla cu sânge.” „Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranţa. Când cineva crede că numai el are dreptate, când cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cât de variate, cât de multiple sunt manifestările gândirii omeneşti.”

  — Creştinismul nu poate să nu recunoască nenorocita condiţie a unor categorii de muncitori din secolul al XIX-lea.

  Eroarea marxistă constă în a spune că, fiind sărac şi silit să-şi vândă forţa de muncă, muncitorul englez din veacul al XIX-lea nu era liber.

  Liber era. Era însă nenorocit. Asta e altceva.

  Se face o confuzie între libertate şi nenorocire. Şi ceea ce trebuie desfiinţat e nenorocirea, nu libertatea.

  Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este. „

  Mat. 5, 37

  Extraordinar e cazul lui Brice Parain, care de la lingvistică ajunge la sfinţenie.

  Studiile şi cercetările sale îndelungi l-au dus la concluzia realistă că la început a fost Cuvântul.

  „Cuvântul «ceaşcă» nu există fiindcă există ceaşca. Pentru că mai întâi există cuvântul, există şi noţiunea de ceaşcă. Ba poate chiar că datorită cuvântului ceaşcă a venit pe lume ceaşca sub formă de obiect!”

  Semiologic, fenomenologic, realist se constată prioritatea limbajului asupra lucrurilor.

  Limbajul însă beneficiază de un monopol absolut. Căci nu putem stabili contacte cu ceilalţi, nu putem ieşi din izolare decât prin limbaj, care-i singura noastră punte spre a trece de la singurătate la comunicare, la Celălalt, la colectivitate şi civilizaţie.

  Apoi Parain se avântă mai departe, raţional şi neînfricat: „Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a trăi corect. Aşa şi cred. Când spun a trăi corect mă gândesc la a face cât mai puţin rău cu putinţă, a minţi cât mai puţin cu putinţă, a merge până la capătul făgăduinţelor noastre, a fi – ce mai la deal la vale – niţeluş sfinţi.

  Limbajul cinstit, limbajul acela care ne liberează de limbaj, e un soi de sfinţenie.”

  Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în iadul în care te duci nu se află nici fapte, nici punere la cale.”

  Eccles. 9. 10

  Verbele a face şi a fi.

  În L'Ętre et le Néant Sartre consacră un strălucit capitol verbelor a fi, a avea şi a face; plin de observaţii interesante, subtile şi rodnice. (Recitesc volumul, citit în 1945.)

  Să mă opresc, ca la Cluj în ziua liberării, numai la a face şi a fi, accentuând latura – aş zice – eshatologică. Să repet, să completez.

  Viaţa este hotărâtor legată de verbul a face: trăirea noastră pe acest pământ, trecerea noastră prin această lume constituie faza lui a face. Moartea (ori stările prevestitoare şi asemănătoare ei) stau sub semnul lui a fi. (Moartea însăşi ar putea fi definită ca trecerea în starea lui a fi, un a fi absolut, purificat de orice contingenţă.)

  Starea lui a fi se prezintă aici – măcar că nu atinge absoluta puritate de dincolo