Când fiinţa omenească e redusă la a fi o conştiinţă singuratică, aflată în comunicare doar cu ea însăşi şi silită să parcurgă scurgerea timpului clipă de clipă numai cu forţe proprii, ea nu mai are de unde solicita şi primi distracţii, distrageri, alibiuri, portiţe de scăpare, materie primă. Ea stă, iremediabil şi inexorabil, faţă-n faţă, rost către rost (în sensul lui Dinu Noica) numai cu sine.

  Şi când e numai cu sine, numai amintirea perioadei lumeşti a lui a face îi mai rămâne. Acum, în imponderabila „fiinţosferă”, singurul punct de sprijin şi orientare e centrul de gravitate al trecutei şi definitiv încheiatei „faciosfere”. Orice „facere” e prin definiţie imposibilă. Soldul s-a calculat, s-au tras liniile, s-au pus sigiliile.

  Iată de ce este bine să ne îngrijim de sanie şi de căciulă vara şi să cugetăm cât mai suntem în faciosferă la ce se va întâmpla în faza inevitabilă a lui a fi.

  Pe veşnicul a fi noi ni-l clădim singuri, iar veşnicia aceasta – rai ori iad – e funcţie variabilă de ceea ce facem. Picătură cu picătură, zi de zi, clipă de clipă, acţiune după acţiune, gest după gest, fiandu-l îşi pregăteşte permanentul esse.

  Iadul şi raiul pot aşadar fi considerate ca stări de fiinţare pură; conştiinţa (sau sufletul, sau eul sau duhul sau cum i s-ar spune) se află acum însingurată şi neajutorată de nimeni şi de nicăieri, faţă cu veşnicia, cocoţată pe maldărul de făptuiri săvârşite în faza lui a face.

  Dincolo – oricât am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr şi al bogatului nemilostiv) – nu mai putem face nimic niciodată (nevermore zice Poe): verbul a face piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Rămâne însă, în toată groaznica lui plinătate şi semnificaţie, verbul a fi – el şi nimic altceva.

  Atunci să te văd, omule! Atunci când ai rămas doar cu fiinţa ta, orice devenire fiind exclusă, tel qu'en toi meme l'éternité te change.95 Fără prieteni, fără televizor, fără zgomotul vecinilor. Atunci se va vedea şi ce ţi-ai clădit, pe care ţi le-ai ales: oile sau caprele.

  Cam sentenţios, dar împrejurărilor excepţionale ce mi-au dat prilejul de a cunoaşte plinătatea verbului a fi le datorez această înţelegere şi poate şi dreptul – de nu datoria – de a spune sentenţios ce ştiu.

  Dacă aici, în celula de închisoare în care te nimereşti singur, timpul e atât de greu de îndurat, dacă aici „a fi” se poate suprapune chinului, cu atât mai înfiorătoare trebuie să ne pară fiinţarea veşnică, absolut pură, dezbărată de orice îndulcire şi devenind – prin simplul fapt al existenţei ei – din ce în ce (cu toate că scapă de sub devenire) mai apăsătoare.

  Verbele a face şi a fi sunt deopotrivă de gingaşe: unul prin evanescenţa lui, celălalt prin veşnicia lui. Goethe arăta cât de greu este a face. Dar greutatea sa păleşte în faţa lui a fi când acesta îi urmează. Fericiţi cei ce pot întâmpina pe a fi şi pot intra în împărăţia lui mulţumiţi fiind de felul în care şi-au încheiat relaţiile cu a face.

  — Mauriac despre libertate: nimic nu poate întrece libertatea copiilor lui Dumnezeu. Numai ea dă preţ soartei unui om. Pe ea trebuie s-o păstrăm în viaţa noastră, în a naţiei, în a bisericii. Pe ea s-o restituim celor ce i-au uitat gustul.

  Sarea pământului.

  Je puis toujours pleuret:96

  — Darul lacrimilor.

  Această supremă binefacere făcută credincioşilor săi de Domnul, această singură cale pentru ieşirea din impasul menţionat la Matei 9, 24, este cunoscută, recunoscută şi mărită de un spirit sceptic şi atât de stăpânit de pudoare ca al lui Valery. Discipolul lui Mallarmé (cel care spunea: în poezie nu plâng – după cum nici nu-mi şterg nasul), nu ezită să scrie: „Pot plânge oricând, şi, poet ce mă aflu, am băgat de seamă că nu există gândire care, urmărită până cât mai aproape de suflet, să nu ducă la ţărmurile lipsite de cuvinte, ţărmurile acelea mute unde mai rămân doar mila, tandreţea şi un soi de amărăciune pe care ni-l dă amestecul de etern, de întâmplător şi de vremelnic: ursita noastră.

  Aprilie 1968

  Părintele Benedict Ghiuş, însoţit de Floriana, vine cu Sfintele Taine, înainte de Paşti, să mă împărtăşească la spitalul Pantelimon. Mă spovedeşte acoperindu-mi capul cu patrafirul. Senzaţia de mai adâncă reculegere decât în uşa altarului, la Schitul Dârvari. Cei doi colegi de cameră ne-au lăsat singuri. Floriana stă de pază pe coridor, în faţa uşii. Sunt în pat, în ghips până peste coşul pieptului. Parcă aş fi în închisoare, la fel de neputincios, de prefăcut în obiect, de aflător la cheremul celor ce dispun de mine – şi tocmai de aceea de necrezut de liber, de avântat, de fericit. Scăpat de trupul acela de moarte? de răspundere? de osânda alegerii dintre bine şi rău?

  Oricum, degajat, „desprins” şi zburând – cu gândul. Parcă numai eroii lui Jack London sunt călători printre stele?

  După împărtăşanie beau tot vinul rămas în pahar. Părintele Benedict surâde. Numai dacă vom deveni asemenea copiilor.

  — Înţelepciunea popoarelor de mult a înţeles că între prostie şi credinţă e o prăpastie.

  Proverbul german: Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cârmă; proverbul englez: Dumnezeu dă mâini, dar nu construieşte poduri; proverbul danez: Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi; proverbul ceh: cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela; proverbul basc: Bunul Dumnezeu e bun, dar nu-i prost. Ioana d'Arc: să trudim, Dumnezeu va trudi.

  — Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rândul nostru: să prefacem apa de rând în vin ales; sărăcia pământului în belşug; scaieţii, ciulinii şi