pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; cârciuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile – ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi.

  Noiembrie 1948

  Epurat din barou, găsesc o slujbă la recent întemeiata Editură Agir. În fiecare dimineaţă se citeşte în colectiv articolul de fond al ziarului „Scânteia”.

  Organizaţia de partid, prin tânăra tovarăşă Lotti, doritoare de a promova oamenii simpli, o pofteşte pe femeia de serviciu să citească ea astăzi. Femeia se codeşte, ruşinată. Tovarăşa Lotti, mai cu binişorul, mai îmbrâncind-o, o aşează pe un scaun, îi pune ziarul în mână şi ia loc lângă dânsa. Îşi petrece braţul drept peste umerii cititoarei, urmărind textul o dată cu ea, în care timp surâde beatic şi ocrotitor. Poza e menită a înfăţişa, în stil concret şi duios, alianţa dintre intelectualitatea progresistă şi oamenii muncii, precum şi a dovedi armonioasa convieţuire cu naţionalităţile conlocuitoare.

  În articol e vorba de ministrul francez Jules Moch şi cititoarea pronunţă „Moc”. Cu zâmbet şi mai ocrotitor, cu un gest deosebit de gingaş al mâinii stângi – gingaş şi depreciativ – şi cu o încreţire a frunţii, ce exprimă modestia şi, în fond, zădărnicia superiorităţii culturale, tovarăşa Lotti îndreaptă: „Moş”. (Partidul nu greşeşte, ştie tot.)

  Atunci intervin şi arăt că pronunţarea corectă este „Moc”.

  Tovarăşa Lotti nu cutează a mă contrazice, iar sala toată (sunt destul de mulţi angajaţi) freamătă de satisfacţie. Râsete, un murmur prin care se revarsă scârba refulată, o răsucire generală de-a-nşezutelea şi-un fel de foiala pe loc – însoţite de scurte suspine – manifestă bucuria tuturor. Tovarăşa Lotti arată foarte stingherită. Lectura continuă fără ca braţul ocrotitor al organizaţiei de partid să mai încolăcească gâtul oamenilor simpli; vraja s-a rupt, poza a ieşit voalată.

  De fiecare dată câte unul se ia drept Dumnezeu şi statorniceşte reguli nouă, de pe câte un munte înalt. Unul, sau câţiva. (Acum, situaţionaliştii, după marxişti: altă lume, alte axiome. Şi totul, fireşte, la modul absolut.) Şi de fiecare dată găsesc o turmă. Vitrinele sunt primenite: alte mărfuri, alte odoare, alte garnituri. Şi câte un intelectual care cunoaşte bucuria inefabilă de a fi Profet. (Se înnoiesc – lesne de-nţeles – nu numai zorzoanele din vitrine, ci şi inventarul din pivniţă: se ascut alte cuţite, se ung alte pistoale, se şapirografiază alte manifeste.)

  1937, Chartres.

  Ce să fie? Oare vitraliile? Spaţiul interior bine folosit, nedând nici senzaţia de strâmtoare şi aglomerare, nici pe aceea de vastitate derutantă? Sau faptul că monumentul se arată privirii încă de la mari distanţe în plină câmpie? Amintirea lui Peguy? Fericita proporţie dintre ornamente şi simplicitate? O anumită neîngrijorare faţă de simetrie?

  Cine ştie. Dar simt că mă aflu într-un loc magic, un loc curat, locuit de duh, într-unul din locurile alese ale lumii, unde nu încape îndoială că Dumnezeu e prezent. (Impresie identică în 1969 şi 1970 la Agapia Veche şi la Procov, locuri sfinţite de strădanii, de nevinovaţi, de aspiraţii. Şi, năvalnic, la Frăsinei.)

  Octombrie 1956

  Tata mi se arată sub cea mai bună formă în două împrejurări:

  Dinu NE. Vine clandestin de la Câmpulung pe două-trei zile. N-are unde locui. Îi spun tatii, care imediat îşi cedează patul şi-mi cere să-l primim pe Dinu „regeşte”, „fără economii”. Avem în bloc apă caldă de două ori pe zi. Pentru Dinu e o fericire. Se simte perfect.

  Apoi, zilele revoluţiei din Ungaria. Tata, din ce în ce exultă şi nu-şi încape în piele. Toată ziua – adică de pe la patru şi jumătate după-amiază şi până noaptea târziu – ascultăm la radio, râdem, nu ne vine a crede, batem din palme, ne lovim cu mâinile pe coapse, umblăm ca nebunii prin cameră, fluierăm, şuierăm, tata mai mult decât mine.

  Eu, la Ministerul Industriei Uşoare, în calitatea mea de registrator, circul peste tot locul pentru a distribui corespondenţa. La secretariatul conducerii nu-mi este îngăduit să trec pragul, dar altminteri intru unde vreau. Merg ţăpor şi zâmbesc. Tac chitic, umblu ţanţoş. În jurul meu, pe toate coridoarele, în toate birourile: tăcere. Oamenii tac, toţi cu nasurile-n hârţoage şi hârtii. Nu se privesc unii pe alţii. Dar se simte ceva. O tăcere bogată, ca în Le silence de la mer, măreaţa carte a lui Vercors (unde se vede că demnitatea nu e vorbă goală, unde e cântată poezia ţinutei – există o poezie a ţinutei, vezi epopeea lui Roland, vezi Cezar, a cărui ultimă grijă, înjunghiat de moarte, este să-şi tragă toga peste picioare – unde tatăl şi fiica nu vorbesc cu ocupantul oricât de cumsecade ar fi acesta, oricât le-ar fi de simpatic sau de drag, şi oricât le-ar părea de rău şi le-ar veni de greu). Parcă ghicesc şi la alţii zâmbete ascunse. (Şi-un fel de foială la foştii bocitori ai lui Stalin.) Ca în Ciuma lui Camus, unde spre sfârşitul epidemiei, ici-colo, pe cerul coclit de arşiţă şi miasme începe a se zări – fugar, firav, ruşinos – câte un petic de albastru, iar oamenii încep şi ei – timid – a-şi zâmbi unul altuia.

  Da, adulmec surâsuri şi colţuri de cer albastru. Fericirea e de scurtă durată. Sub ochii neclintiţi ai generalului Dwight Eisenhower şi ai ministrului său de externe John Foster Dulles (fi-le-ar ţărâna cât mai grea, m-ar îndemna inima să le urez, dar nu mă lasă credinţa), ruşii ocupă Ungaria şi scaldă în sânge revoluţia. Nu degeaba se învaţă istoria în şcoli: ca în 1849.

  Tata e zguduit, iar zâmbetele la minister se dizolvă mai înainte de a fi apucat să se închege; prinde din nou a mirosi a covată de rufe şi a lături de varză; albastrul revine la cafeniu şi căcăniu, iarăşi; şi iar simţim cum ne cuprind frigul şi întunericul.

  Noiembrie 1968

  Floriana a fost astăzi după-amiază