ceva mai practic decît să-și instaleze acea librărie cu incunabule și ediții originale în diferite limbi, pe care clienții întîmplători le răsfoiau cu neîncredere, ca și cum ar fi fost vorba de cărți obscene, în timp ce-și așteptau rîndul pentru a-și tălmăci visele în casa de peste drum. Își petrecuse jumătate din viață în camera toridă din dosul dughenii, mîzgălind cu scrisul lui înzorzonat cu cerneală violetă, pe foi pe care le smulgea din caiete de școală, fără ca cineva să știe sigur ce tot scria. Cînd Aureliano făcu cunoștință cu el, avea deja două lăzi pline cu aceste foi mîzgălite, care într-o anumită privință te făceau să te gîndești la pergamentele lui Melchiade, și de atunci pînă la plecare mai umplu o a treia, ceea ce te făcea să-ți închipui, pe bună dreptate, că nu făcuse nimic altceva în tot timpul șederii lui la Macondo. Singurele ființe de care se apropiase erau cei patru prieteni, cu care schimba cărțile pe sfîrleze și pe zmee și cărora le citea din Seneca și din Ovidiu pe cînd frecventau abia școala primară. Îi trata pe clasici cu o familiaritate domestică, ca și cum toți aceștia fuseseră cîndva colegii lui de cameră, și știa o mulțime de lucruri care, pur și simplu, nu trebuiau știute, ca de exemplu, faptul că sfîntul Augustin purta sub veșmîntul său un pieptar de lînă pe care nu-l scosese niciodată timp de patrusprezece ani și că Armand de Villeneuve, necromantul, devenise neputincios încă din copilărie din pricina unei înțepături de scorpion. În fervoarea lui pentru cuvîntul scris se încrucișau respectul solemn și ireverența bîrfei. Nici chiar propriile sale manuscrise nu erau la adăpost de o astfel de dualitate. Învățînd catalana pentru a le putea traduce, Alfonso băgă un sul de foi într-unul din buzunare, pe care le avea întotdeauna pline cu tăieturi din ziare și cu manuale de meșteșuguri rare, dar într-o noapte le pierdu la fetele care făceau dragoste ca să mănînce. Cînd află, în loc să-i facă reproșuri, bătrînul înțelept declară, murind de rîs, că acesta era destinul firesc al literaturii. În schimb, n-a existat putere omenească în stare să-l convingă să nu ia cu sine cele trei lăzi, cînd se întoarse în satul său natal, și se descărcă în injurii, pe limba punică, împotriva controlorilor de la calea ferată care voiau să le expedieze la vagonul de bagaje, pînă ce obținu să rămînă cu ele în compartiment „Lumea, zise el atunci, lumea se va întoarce cu dosu-n sus în ziua cînd oamenii vor călători în clasa întîi iar literatura în furgonul de bagaje”. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care l-au auzit rostindu-le. Petrecuse o săptămînă grea făcîndu-și ultimele pregătiri pentru călătorie, căci pe măsură ce se apropia ceasul, dispoziția lui devenea tot mai neagră, intențiile i se încurcau într-o harababură de nedescris, lucrurile pe care le pusese într-un loc reapăreau în altul, războindu-se cu aceiași spiriduși care o chinuiseră pe Fernanda.

— Collons! înjura el. Ce-mi pasă mie de canonul 27 al sinodului de la Londra.

Germán și Aureliano se îngrijiră de el. Îi veniră în ajutor ca unui copil, îi prinseră cu ace de siguranță biletele și documentele de emigrare în buzunare, îi alcătuiră o listă amănunțită cu ceea ce avea de făcut din clipa cînd va părăsi Macondo și pînă va debarca la Barcelona, ceea ce nu-l împiedică nicidecum să arunce la gunoi, fără să-și dea seama, niște pantaloni care conțineau jumătate din averea sa. În ajunul plecării, după ce încuiase lăzile și-și aranjase hainele în aceeași valiză cu care venise, își încreți pleoapele lui ca valvele de moluscă, însemnă cu un fel de gest de binecuvîntare cinică grămada de cărți în tovărășia cărora își îndurase exilul și le spuse prietenilor săi:

— Vă las aceste excremente!

După trei luni primiră un plic mare conținînd douăzeci și nouă de scrisori și peste cincizeci de fotografii, care se adunaseră în ceasurile de plictiseală din largul mării. Deși nu pusese data, ordinea scrisorilor era evidentă. În cele dintîi povestea CU umorul său obișnuit peripețiile traversării, pofta lui de a-l arunca peste bord pe șeful echipajului care-l oprise să-și pună cele trei lăzi în cabină, splendida imbecilitate a unei doamne care se dădea de ceasul morții, fiindcă avea numărul 13, nu din superstiție, ci pentru că i se părea că este un număr care a rămas neterminat, și pariul pe care-l cîștigă în cursul primului dineu, recunoscînd în apa servită la bord gustul de sfecle nocturne de la izvoarele Leridei. Cu timpul însă, devenea din ce în ce mai indiferent față de realitatea bordului și chiar și evenimentele cele mai recente și banale îi apăreau vrednice de nostalgie, căci pe măsură ce vaporul se îndepărta, memoria lui devenea melancolică. Acest proces de nostalgizare progresivă era la fel de evidentă în fotografii. În primele, avea un aer fericit, cu cămașa lui de invalid și șuvița de păr ninsă, în tremurătorul octombrie caraibean. În ultimele, era învelit într-o manta întunecată și cu un fular de mătase, un palid reflex al lui însuși, devenit taciturn prin absență, pe puntea unui vapor de regrete care începea să somnoleze pe oceanele tomnatice. Germán și Aureliano îi răspundeau la toate scrisorile. El le scrise atîtea, în cursul primelor luni, încît se simțeau mai apropiați de el decît atunci cînd se afla la Macondo, și necazul de a-l vedea plecînd aproape că se domolise. La început, le făcea cunoscut că totul continua ca și mai înainte, că în casa părintească mai era încă bătrînul melc trandafiriu, că heringii afumați aveau același gust pe pîinea ca o iască, iar cascadele satului tot se mai parfumau la căderea nopții. Erau aceleași foi de caiet umplute cu mîzgălituri violete, în care consacra cîte un paragraf special pentru fiecare. Și totuși, deși el nu părea să-și dea de loc seama, acele scrisori ale stimulare și încurajări se transformară încetul cu încetul în pastorale ale dezamăgirii. În nopțile de iarnă, în timp ce supa fierbea pe cuptor, avea nostalgia dughenii sale toride, a foșnetului soarelui în migdalii