— Va mulţumesc ca m-aţi primit astăzi, doamnă Astrid. Domnul Jarndyce, pe care îl cunosc de mulţi ani, mi-a oferit o programare abia săptămâna viitoare, dar este o chestiune prea urgentă pentru a suporta amânare. Ca să intru direct în miezul problemei: ieri am aflat că am fost escrocat de nouăzeci de mii de dolari. Mă puteţi ajuta? Ce soluţii îmi stau la dispoziţie?

  — Înţeleg pe deplin nerăbdarea dumneavoastră şi faptul că vă simţiţi îngrozitor pentru că aţi fost escrocat, domnule doctor Streider. Haideţi s-o luăm de la început. Mai întâi, povestiţi-mi ce credeţi că ar trebui să ştiu despre dumneavoastră, şi apoi haideţi să recapitulăm în cel mai mic detaliu ce anume s-a întâmplat.

  — Cu mare plăcere, dar mai întâi aş putea să mă lămuresc în privinţa cadrului contractului nostru?

  — Cadru, domnule doctor Streider?

  — Scuze, e un termen psihanalitic, adică aş vrea să mă lămuresc, înainte să începem, în privinţa mai multor lucruri. Cât de disponibilă sunteţi? Onorariul? Şi confidenţialitatea. Confidenţialitatea e foarte importantă pentru mine.

  Cu o zi în urmă, imediat după ce aflase despre acel fals, Marshal intrase în panică şi formase numărul lui Melvin. În timp ce asculta telefonul sunând, luase brusc decizia că n-avea chef de Melvin. Îşi dorea un avocat mai înţelegător şi cu mai multă influenţă. A pus receptorul în furcă şi l-a sunat imediat pe domnul Jarndyce, un fost pacient, unul dintre cei mai iluştri avocaţi din San Francisco.

  Mai târziu, pe la vreo trei noaptea, Marshal şi-a dat seama că era extrem de important să păstreze secret întregul incident. Investise împreună cu un ex-pacient – mulţi l-ar fi criticat pentru asta. Episodul în sine era nasol, dar se simţea ca un idiot pentru că fusese tras în piept în felul ăsta. Una peste alta, cu cât aflau mai puţini despre asta, cu atât mai bine. De fapt, nu ar fi trebuit să-l sune deloc pe Jarndyce – şi asta era o eroare de judecată, deşi terapia lui se încheiase cu mulţi ani în urmă. Prin urmare, dezamăgirea provocată de faptul că domnul Jarndyce nu fusese disponibil se preschimbase acum în uşurare.

  — Sunt disponibilă în această problemă atâta timp cât veţi avea nevoie de mine, domnule doctor Streider. Nu mi-am făcut planuri de vacanţă, dacă la asta vă referiţi. Onorariul meu este de două sute cincizeci pe oră, iar confidenţialitatea este totală, la fel ca în profesia dumneavoastră, sau poate chiar şi mai strictă.

  — Mi-ar plăcea ca şi domnul Jarndyce să gândească la fel. Vreau ca totul să rămână numai şi numai între noi doi.

  — De acord. Vă puteţi bizui pe asta, domnule doctor Streider. Şi acum, să începem.

  Marshal, încă aplecat pe marginea scaunului, s-a apucat să-i spună lui Carol întreaga poveste. N-a sărit peste nici un amănunt, în afară de problemele pe care şi le făcea din cauza eticii profesionale. După treizeci de minute a terminat şi s-a lăsat pe spătarul scaunului, extenuat şi uşurat. Nu i-a scăpat faptul că i se părea o mare consolare să-i împărtăşească totul lui Carol şi că deja se simţea ataşat de ea.

  — Domnule doctor Streider, apreciez sinceritatea dumneavoastră. Ştiu că nu v-a fost uşor să dezvăluiţi asemenea detalii dureroase. Înainte de a continua, daţi-mi voie să vă întreb ceva: am observat convingerea cu care aţi spus de mai multe ori că asta a fost o investiţie, şi nu un cadou, şi că domnul Macondo este un fost pacient. Aveţi vreo îndoială în privinţa conduitei dumneavoastră – adică referitor la etica profesională?

  — Eu? Acţiunile mele sunt ireproşabile. Dar aveţi dreptate când ridicaţi această problemă. Poate fi discutabilă pentru alţii. În cadrul profesiei mele, am fost foarte vehement în privinţa păstrării standardelor profesionale şi a conduitei etice – am fost membru în comitetul de etică medicală al statului şi preşedintele forului psihanalitic de etică profesională – şi, în consecinţă, mă aflu într-o poziţie delicată. Conduita mea nu numai că trebuie să fie ireproşabilă, dar trebuie să şi pară ireproşabilă.

  Marshal transpira abundent, aşa că şi-a scos o batistă pentru a se şterge pe frunte.

  — Vă rog să înţelegeţi… şi e o realitate, nu paranoia… am rivali şi duşmani, indivizi care ard de nerăbdare să interpreteze greşit unele acţiuni ale mele, care ar fi încântaţi să mă vadă prăbuşindu-mă.

  — Deci, a spus Carol, ridicându-şi privirea de pe caietul pe care făcea însemnări, daţi-mi voie să vă mai întreb o dată, este adevărat că dumneavoastră personal nu aveţi absolut nici o îndoială legată de violarea limitelor financiare dintre terapeut şi pacient în acest caz?

  Marshal a încetat să se mai şteargă pe frunte şi s-a uitat surprins la avocatul lui. Evident, era bine informată asupra acestei chestiuni.

  — Păi, e de la sine-nţeles, privind retrospectiv, mi-aş dori să nu mă fi purtat aşa. Mi-aş dori să fi fost pedant, aşa cum sunt de obicei în asemenea chestiuni. Mi-aş dori să-i fi zis că nu investesc niciodată împreună cu pacienţi sau ex-pacienţi. Acum, pentru prima oară, îmi dau seama că regulile de genul ăsta îl protejează nu numai pe pacient, ci şi pe terapeut.

  — Rivalii sau duşmanii ăştia… reprezintă… Adică, cât de mult trebuie să ţinem seama de ei?

  — Nu ştiu prea bine ce vreţi să spuneţi cu asta… Păi, da… Am rivali serioşi. Şi, aşa cum v-am sugerat, sunt foarte neliniştit… Nu, daţi-mi voie să rectific… sunt disperat… ca această chestiune să rămână confidenţială… din cauza meseriei mele, din cauza relaţiilor mele profesionale. Deci, răspunsul e da. Vreau ca toată afacerea asta nasoală să rămână secretă. Dar de ce insistaţi tocmai în privinţa acestui aspect?

  — Pentru că, a răspuns Carol, nevoia dumneavoastră de discreţie influenţează în mod direct strategiile de care ne putem folosi – cu cât dorinţa dumneavoastră de discreţie e mai mare, cu atât mai puţin agresivi putem