fi noi. Imediat o să vă explic mai multe. Dar mai există un motiv pentru care vă întreb despre asta – unul pur teoretic, pentru că faptul e consumat, dar v-ar putea interesa. Nu vreau să fiu impertinentă, domnule doctor Streider, vorbindu-vă dumneavoastră despre chestiuni ce ţin de psihologie, dar daţi-mi voie să vă spun câte ceva despre modul uzual de lucru al unui escroc profesionist. Îşi face un scop din a-şi convinge victima să se implice într-o combinaţie în care crede că şi el este implicat într-un fel oarecum necinstit. Prin urmare, victima devine – cum să spun? – aproape un complice şi ajunge să aibă o atitudine diferită, abandonându-şi capacitatea de a discerne binele de rău şi prudenţa uzuală. Mai mult, întrucât victima se simte măcar puţin parte a unei conspiraţii, se abţine să apeleze la opinia unor consultanţi financiari de încredere, cărora le-ar cere de obicei ajutorul. Şi, din acelaşi motiv, după fraudă, victima se abţine să apeleze la măsuri juridice drastice.

  — Victima nu are nici o problemă în această privinţă, a zis Marshal. Am de gând să-l prind pe ticălosul ăla şi să-l pun la zid. Indiferent de consecinţe.

  — Nu şi dacă ţinem cont de ce mi-aţi spus adineauri, domnule doctor Streider. Aţi zis că discreţia e o prioritate. De pildă, puneţi-vă următoarea întrebare: Aţi vrea ca acest caz să fie făcut public?

  Marshal tăcea, cu capul aplecat.

  — Îmi cer scuze, domnule doctor Streider, dar trebuie să vă atrag atenţia asupra acestei chestiuni. Nu-mi doresc să vă descurajez în nici un fel. Ştiu că nu de asta aveţi acum nevoie. Dar haideţi să continuăm. Trebuie să examinăm îndeaproape fiecare detaliu. Mie mi se pare, din câte mi-aţi spus, că Peter Macondo e un profesionist – a mai făcut asta până acum şi e foarte puţin probabil să fi lăsat urme. Mai întâi, spuneţi-mi ce investigaţii aţi făcut dumneavoastră personal, îmi puteţi enumera persoanele despre care a vorbit?

  Marshal i-a relatat conversaţiile pe care le avusese cu Emil, cu Roscoe Richardson şi cu rectorul Universităţii din Mexico. I-a povestit despre faptul că-i fusese imposibil să-i contacteze pe Adriana şi pe Peter. I-a arătat faxul pe care îl primise în aceeaşi dimineaţă de la Pacific Union Club – o copie a faxului de la Baur au Lac Club din Zürich, în care se afirma că nu au nici un membru cu numele Peter Macondo. Au verificat dacă faxul avea antetul lor şi dacă fusese trimis de pe aparatul din bibliotecă, dar au subliniat că orice membru, orice oaspete sau chiar fost oaspete, ba chiar orice client al hotelului care se învecina cu clubul ar fi putut foarte uşor să intre, să ia hârtie şi să folosească faxul.

  — E posibil, a întrebat Marshal în timp ce Carol citea, să găsim în acel fax sau în faxul Universităţii din Mexico probe care să-l învinuiască?

  — Sau aşa-zisul fax de la Universitatea din Mexico! i-a răspuns Carol. Probabil şi l-a trimis lui însuşi.

  — Atunci, poate reuşim să localizăm aparatul de la care a fost trimis. Sau să căutăm amprente? Sau să discutăm cu vânzătorul din magazinul de bijuterii – cel care i-a vândut Rolex-ul meu? Sau în arhivele companiilor aviatice care au zboruri spre Europa? Sau la serviciul de control al paşapoartelor?

  — Asta dacă într-adevăr s-a dus în Europa. Dumneavoastră nu ştiţi decât ce v-a spus el, domnule doctor Streider – ce a vrut el să ştiţi. Gândiţi-vă la asta: nu există nici o sursă independentă de informaţii. Şi a plătit totul cu bani gheaţă. Nu, nu există nici o îndoială, omul dumneavoastră e un adevărat profesionist. În mod normal, trebuie să anunţăm FBI-ul – fără îndoială că banca a făcut-o deja: sunt obligaţi să raporteze fraudele internaţionale. Aici este numărul la care puteţi să sunaţi. Pur şi simplu cereţi să vorbiţi cu agentul de serviciu. Aş putea să vă ajut în această chestiune, dar vi s-ar adăuga la onorariu.

  — Majoritatea întrebărilor pe care mi le puneţi, a continuat Carol, ţin de o anchetă poliţienească, nu de una juridică, şi cel mai bine ar fi să vă răspundă la ele un detectiv particular. Vă pot recomanda unul bun, dacă doriţi, dar sfatul meu este să fiţi prudent; nu investiţi prea mulţi bani şi energie în ceea ce probabil va fi o urmărire fără rezultat. Am văzut prea multe cazuri din astea. Infractorii de genul ăsta sunt rareori prinşi. Iar dacă se întâmplă aşa, rareori mai au vreun ban.

  — Până la urmă, ce se întâmplă cu ei?

  — În esenţă, sunt autodistructivi. Mai devreme sau mai târziu, domnul Macondo al dumneavoastră o să se sinucidă – o să-şi asume un risc prea mare, poate o să încerce să escrocheze persoana nepotrivită şi o să se trezească mort în portbagajul unei maşini.

  — Poate că deja începe să se sinucidă. Vă daţi seama ce risc şi-a asumat aici, ce victimă şi-a ales – un psihanalist. Recunosc că la mine a ţinut, dar şi-a ales un observator extrem de bine calificat al comportamentului uman – cineva care foarte probabil i-ar fi putut mirosi înşelăciunea.

  — Nu, domnule doctor Streider, nu sunt de acord. Am mare experienţă şi cred că e exact pe dos. Nu-mi permit să vorbesc despre sursele mele, dar am dovezi că psihiatrii sunt printre cei mai creduli oameni. Vreau să zic, în fond, sunt obişnuiţi ca pacienţii să le spună adevărul – oamenii îi plătesc să le asculte poveştile. Cred că psihiatrii sunt uşor de escrocat – probabil că nu sunteţi prima lui victimă de genul ăsta. Cine ştie? Escrocarea terapeuţilor poate să fie chiar ocupaţia lui curentă.

  — Asta îmi sugerează că ar putea fi prins. Da, doamnă Astrid, vreau numele detectivului dumneavoastră particular. Am fost fundaş într-o echipă de fotbal american. Ştiu cum să plec în urmărire şi ştiu cum să plachez. Sunt atât de preocupat de asta, atât de încordat – parcă îmi sar ochii