numai Europa, ci întreaga omenire nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut civilizația de sînge, era s-o pățim…” „Ar fi trebuit să urmeze binele”, zise marele Vasile. „Aveți dreptate, zise Vaintrub, n-a urmat! Întreaga omenire a intrat în criză, cu amestec și de bine și de rău, și viitorul, adică sfîrșitul acestei crize, nu e previzibil.”

Dar Ion Micu nu mersese atît de departe. Înțelegeam că gîndul lui se oprise la I. C. a cărui cădere o prevedea și se bucura și de aceea rîsese. (Nu știu dacă o să mai am timp să revin cronologic și să spun că această speranță a lui n-avea să se realizeze: grupul deviatorilor din conducerea partidului avea să fie lichidat doi ani mai tîrziu, dar I. C. avea să scape trădîndu-i pe ceilalți; abia prin ’57 sau ’58 avea să fie și el trimis simplu director într-o tipografie; încît Ion Micu mai avusese de îndurat, rîsese prea devreme.) Dar de ce rîsese mai înainte cînd Vaintrub dăduse din umeri că nu știe de ce ar fi necesară o a doua reformă a învățămîntului? După explicația lui de acum ar reieși că… Ei, ce dracu ar reieși? Ceva bun? Dimpotrivă, rîsul lui mă neliniștise…

„Cafeaua o servim în hol și în bibliotecă”, zise Matilda și toată lumea se ridică și se împrăștie prin apartament. Ana mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. Îmi arătă cîteva sticle ascunse într-un dulap: „Eu păstrat pentru dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este supărat…” „Bravo, Ana, ia să vedem, e tot din acela? Matilda!”, strigai eu vesel deschizînd ușa oficiului. Soția mea tresări; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însuflețit, îi spunea ceva. Îl chemai și pe el și rămaserăm toți trei în oficiu. „Tocmai îmi spunea, zise Matilda, că fetița e foarte reușită…” „Da, îmi pare bine, el se pricepe”, zisei cu sticla în mînă. Ana aduse pahare și turnai. Ciocnirăm și eu îl golii pe-al meu dintr-odată. Pusei paharul jos și n-o mai văzui decît pe Matilda. Îi luai capul în palme și mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanți. Și ea îmi înlănțui grumazul și ne sărutarăm, ah, ea îmi răspunse ca altădată și mă desprinsei tulburat. Așadar ea știe cum a fost, dar păstrează în ea totul… și acum… adesea… cîteodată… „Să fiți foarte atenți, zise Ben Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu acaparați copilul prin poziția privilegiată pe care o aveți, că îl alăptați și îl îngrijiți… Drămuiți-vă tandrețea, sînteți doi, altfel o să aveți mari necazuri și nici copilului n-o să-i fie bine. Nu acum, bineînțeles, cînd el nu face decît să sugă și să doarmă, dar curînd o să descoperiți cît de șireată o să se facă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi plînsul. Să n-o luați în seamă, altfel… Vă spun, e foarte reușită, și o să vă fie foarte ușor s-o creșteți dacă o creșteți împreună. Experiența mea știe multe în acest sens, toate conflictele din familii au la bază această tendință irezistibilă a mamei de a acapara copilul numai pentru ea și care se observă chiar și la mamele așa-zis mai evoluate.” Mă uitai la Matilda și văzui în privirea ei ironie și neîncredere. Ea chiar rîse: „Domnule, numai mamele știu ce simte un copil. Teoriile dumneavoastră sînt pe toate drumurile, dar nici o mamă nu le pune în practică.” „Din păcate, doamnă. Dar noi știm ce aberații se produc și pe urmă sîntem chemați în fața unei mame devenită neputincioasă și în culmea exasperării.” Matilda rîse iarăși, ha, ha, ha, cu simpatie, dar și cu îngăduință suverană. Și intră în bucătărie să se ocupe de cafele.

„Ben, îi spusei colegului meu, ce zici tu, ce-o să se întîmple cu chestia asta? cu o nouă reformă a învățămîntului?” „Tot ce pot să spun, zise el, e că eu voi pleca!” „De ce?” „Am auzit că psihologia se va suprima din învățămînt. Catedra mea deci, unde sînt asistent, se va desființa.” „Și alte catedre ce soartă vor avea? N-ai auzit nimic?” „Atît am auzit. Mă întorc la meseria mea, care mi-e dragă!” „Dar ce fac eu cu filozofia, care mi-e foarte dragă. Logica, pe care am predat-o la școala normală, nu se mai predă. Logica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gîndim logic, ci prin sofisme…” Ben Alexandru se arătă foarte încurcat. „Unul din ele ne guvernează, continuai eu. Cu cît cresc succesele noastre, cu atît lupta de clasă se ascute și mai tare. Îți dai seama de sofism? E menit să justifice represiunea, dar nu împotriva celor care sînt deja învinși, ci împotriva învingătorilor. Dimpotrivă, conflictul se stinge cînd unul din parteneri a învins. Sau poate n-a învins? Sau poate nu trebuie să învingă și totuși trebuie? Tu, care ești partizanul necesității înțelese, spune-mi și mie, ce trebuie să înțeleg ca să devin și eu liber?” „Că au apărut excesele și că trebuie să fii prudent ca să nu-ți pierzi inutil libertatea fizică. Știi bine că o revoluție îi poate nimici chiar pe toți cei care au fost în fruntea ei, cu atît mai mult pe cei care nu-și păstrează gîndirea logică numai pentru ei înșiși, în clipe cînd logica însăși e abolită.” „Ai dreptate, hai să vedem ce zice Ion Micu.”

Numai că nu reușii să vorbesc cu el, intrase într-o discuție interminabilă cu Vaintrub și se arătă vag iritat cînd mă văzu că mă apropii. Parcă ar fi înțeles ce voiam de la el și se ferea de mine. Clara se lipise de el și părea și ea foarte prinsă de ceea ce spunea Vaintrub. Ce le putea spune? Desigur, tot ceva în legătură cu reforma învățămîntului. Or, tocmai asta mă interesa și pe mine.

Fără să știu cum și de ce, pierdusem puterea și trufia gîndului de a pleca de la universitate și de a preda undeva într-o școală primară abecedarul. De fapt știam de ce, avusesem timp să măsor prăpastia, consecințele unui asemenea gest. Eu nu eram Spinoza, să