unui prieten. Îşi închipuia expresia neîncrezătoare a lui Jess, gura lui rotundă şi moale spunând „Nu! Nu pot să cred asta! Ce nasol – nouăzeci de mii de dolari! Şi, crede-mă, tipul munceşte din greu pentru banii ăştia. Iar dintre toţi oamenii din lume, tocmai la tine a venit!” Şi l-a imaginat ascultându-i fiecare cuvinţel. O să explice în detaliu fiecare amănunt, pentru a lungi povestirea fascinantă cât mai mult cu putinţă.

  Dar a revenit cu picioarele pe pământ când şi-a dat seama că nu-i putea povesti nimic lui Jess. Nu pot să-i spun nimic despre Marshal Streider, s-a gândit ea. Nu pot nici măcar să-i destăinui că ne-am cunoscut. Am jurat să păstrez secretul profesional.

  Şi totuşi ardea de dorinţa să-i spună. Poate, într-o bună zi, o să găsească o soluţie. Dar deocamdată trebuia să se mulţumească cu orice alinare amărâtă ar fi putut să scoată din fiertura apoasă de ovăz a respectării codului de conduită profesională. Şi, de asemenea, să se mulţumească cu faptul că se poartă aşa cum şi-ar dori Jess – oferindu-i ajutor profesional fostului său terapeut. Nu era un lucru uşor, Carol nu cunoscuse niciodată un terapeut care să-i placă. Iar de acest terapeut, dr. Streider, îi plăcea şi mai puţin: se văicărea prea mult, se lua prea în serios şi recurgea la analogii macho puerile din fotbalul american. Şi, în ciuda faptului că deocamdată se simţea umilit pentru că fusese escrocat, putea să-i sesizeze aroganţa latentă. Nu era greu să înţeleagă de ce avea duşmani.

  Cu toate acestea, Jess primise mult de la dr. Streider şi, în consecinţă, Carol, ca un cadou pentru Jess, îşi promisese în sinea ei că se va strădui să-l ajute pe clientul său cu tot ce era în stare. Îi plăcea să-i dea cadouri lui Jess, dar un cadou ascuns – să fie bunul samaritean în secret, adică Jess nici măcar să nu afle de faptele ei bune -, ăsta avea să fie un lucru dificil.

  Secretele fuseseră dintotdeauna un punct forte al ei. Carol era maestră în manipulare şi intrigi în lumea ei populată de litigii. Nici unui avocat pledant nu-i plăcea să-i fie adversar în sala de tribunal. Căpătase reputaţia că era ingenios şi periculos de alunecoasă. Dintotdeauna i se păruse uşor să fie vicleană şi nu făcea prea multe diferenţe între viaţa ei profesională şi cea personală. Dar în ultimele câteva săptămâni se săturase să mai fie vicleană. I se părea înviorător să fie sinceră cu Jess. De fiecare dată când îl vedea, încerca să-şi asume un alt risc. După doar câteva săptămâni, îi destăinuise mai multe lucruri decât oricărui alt bărbat. În afară, bineînţeles, de unul singur: Ernest!

  Nu vorbeau prea mult despre Ernest. Carol îi sugerase că viaţa le-ar fi mai puţin complicată dacă niciunul dintre ei nu i-ar vorbi despre terapia lui personală celuilalt, şi nici despre relaţia lor lui Ernest. La început, i-ar fi plăcut să-l întoarcă pe Jess împotriva lui Ernest, dar a renunţat repede la planul ăsta – fără îndoială că Jess beneficia foarte mult de pe urma terapiei şi îl plăcea enorm pe Ernest. Fireşte, Carol nu i-a dezvăluit nimic din felul perfid în care se purta cu terapeutul şi minciunile sentimentale pe care i le servea acestuia. Ernest e un psiholog extraordinar, a exclamat Jess într-o zi, după o şedinţă deosebit de bună. E atât de sincer şi de uman. Jess a continuat cu descrierea şedinţei din ziua aceea. Ernest a nimerit-o la fix astăzi cu ceva important. Mi-a zis că ori de câte ori ne apropiem unul de altul, ori de câte ori ajungem la o mai mare intimitate între noi, eu invariabil iau distanţă, ori făcând câte o glumă homofobă, ori lansându-mă în divagaţii intelectuale. Şi are dreptate, Carol, eu tot timpul fac asta cu bărbaţii, mai ales cu tatăl meu. Dar îţi spun ce e uluitor la el – a continuat prin a-mi spune că şi lui i se pare inconfortabilă intimitatea între bărbaţi şi că a intrat în cârdăşie cu mine, lăsându-se distras de glumele mele sau alăturându-mi-se într-o conversaţie intelectuală. Ei, şi nu-i asta o formă deosebită de onestitate din partea unui terapeut, a zis Jess, mai ales după ce am lucrat vreme de atâţia ani cu medici distanţi şi rigizi? Şi mai surprinzător e modul în care poate să-şi menţină nivelul ăsta de intensitate afectivă, şedinţă după şedinţă.

  Carol a fost uluită să audă cât de mult se dezvăluie Ernest în faţa lui Jess şi, într-un fel ciudat, aproape dezamăgită să afle că nu doar cu ea se purta aşa. Într-un mod bizar, se simţea trasă pe sfoară. Totuşi, Ernest nu făcuse niciodată vreo aluzie la faptul că o trata pe ea altfel decât pe ceilalţi pacienţi ai săi. Începea să devină din ce în ce mai convinsă că probabil se înşelase în privinţa lui şi că intensitatea lui afectivă, până la urmă, nu era un preludiu al seducţiei.

  De fapt, întregul ei proiect bizantin cu Ernest se făcea praf şi pulbere. Mai devreme sau mai târziu, Jess obligatoriu avea să vorbească despre ea în cadrul şedinţelor de terapie, şi atunci Ernest o să afle adevărul. Iar scopul ei de a-l discredita, de a-l lăsa fără serviciu şi de a-i distruge relaţia cu Justin nu prea mai avea nici un sens. Justin îşi pierduse treptat importanţa, iar Ralph Cooke şi Zweizung îşi reluaseră locurile în trecutul îndepărtat. Orice rău făcut lui Ernest n-ar avea ca efect decât suferinţa lui Jess şi, până la urmă, a ei înseşi. Carol se lăsase condusă de furie şi de dorinţa de răzbunare de atâta vreme, încât acum, fără ele, se simţea pierdută. Ori de câte ori îşi cântărea motivele – şi făcea asta din ce în ce mai des -, se simţea confuză când se gândea la ce făcea şi de ce o făcea.

  Cu toate astea, ea continua, de parcă ar fi fost pe pilot automat, să fie seducătoare şi să-l ademenească pe Ernest. Cu două şedinţe