— Carolyn, e clar că încă mai vrei să-ţi fiu iubit, aşa cum ţi-a fost Ralph. Dar acum a venit vremea să renunţi. Nici la Paştele cailor nu o să am o relaţie sexuală cu tine. Şi nici cu vreo altă pacientă de-a mea!

  Ernest şi-a regretat imediat răspunsul mânios şi, la următoarea şedinţă, s-a referit la el.

  — Îmi pare rău că am fost atât de sever şedinţa trecută, Carolyn. Nu-mi pierd atât de des stăpânirea de sine, dar e ceva atât de ciudat şi decis în perseverenţa ta. Şi atât de autodistructiv, din câte mi se pare mie. Cred că putem lucra bine împreună, sunt convins că am multe să-ţi ofer – dar nu înţeleg de ce continui să sabotezi munca noastră.

  Răspunsul lui Carol, rugăminţile ei stăruitoare pe motiv că are nevoie de mai mult de la el, aluziile la Ralph Cooke, toate i se păruseră până şi ei lipsite de substanţă, iar Ernest s-a grăbit să-i răspundă:

  — Ştiu că pare repetitiv, dar, câtă vreme încerci să-mi încalci limitele, trebuie să vorbim despre asta mereu şi mereu. În primul rând, sunt convins că, dacă aş deveni iubitul tău, asta ţi-ar dăuna pe termen lung – înţeleg că tu crezi altceva şi am încercat prin toate metodele pe care le ştiu să te fac să te răzgândeşti. Nu poţi să crezi că ar putea să-mi pese cu adevărat de tine. Aşa încât astăzi, am de gând să încerc altceva. Am de gând să vorbesc despre relaţia noastră din punctul meu egoist de vedere, din perspectiva a ceea ce e bun pentru mine.

  În esenţă, am de gând să evit să acţionez într-un mod care ar putea să-mi provoace suferinţă mai târziu. Ştiu care va fi efectul asupra mea al oricărei relaţii sexuale: voi avea o părere proastă despre mine mulţi ani de-acum încolo, probabil până la sfârşitul zilelor mele. Şi n-am de gând să îmi fac singur una ca asta. Nici măcar nu pomenesc de riscurile legale. Aş putea să-mi pierd dreptul de a profesa. Am muncit mult să ajung unde am ajuns, îmi place la nebunie ce fac şi nu vreau să-mi pun în pericol cariera. Iar în ceea ce te priveşte a venit momentul să analizezi motivul pentru care mă rogi să fac asta.

  — Greşeşti. Nu există nici un risc legal, a răspuns Carol, pentru că nici o procedură legală nu poate fi pusă în aplicare dacă nu se depune o reclamaţie, iar eu n-o să fac niciodată, absolut niciodată aşa ceva. Vreau să fii iubitul meu. N-aş putea să-ţi fac niciodată vreun rău.

  — Ştiu că tu simţi asta. Acum. Dar sunt sute de reclamaţii pe an, şi în toate cazurile – fără excepţie – pacientul a simţit odată ce simţi tu în momentul de faţă. Aşa că dă-mi voie să-ţi declar cu multă sinceritate şi mult egoism: eu acţionez conform intereselor mele!

  Nici un răspuns de la Carol.

  — Păi, cam asta e, Carolyn, ţi-am spus-o pe şleau. Nu pot să vorbesc mai clar decât atât. Ai de luat o decizie. Du-te acasă. Gândeşte-te profund la ceea ce ţi-am zis. Crede-mă când îţi mărturisesc că niciodată n-o să am o relaţie intimă, sexuală cu tine – vorbesc foarte serios -, şi apoi hotărăşte-te dacă mai vrei să mă vezi.

  S-au despărţit într-o atmosferă mai sumbră. Fără nici o îmbrăţişare. Iar de data asta, Ernest n-a mai regretat.

  Carol s-a aşezat în sala de aşteptare pentru a-şi pune adidaşii. Şi-a deschis poşeta şi a citit câteva însemnări:

  Mă îndeamnă să-i spun „Ernest”, să-i telefonez acasă, spune că sunt atrăgătoare din toate punctele de vedere, se aşază lângă mine pe canapea, mă invită să-i pun întrebări despre viaţa lui personală, mă mângâie pe păr, spune că dacă ne-am fi cunoscut în alte împrejurări ar fi vrut să-mi fie iubit…

  S-a gândit la Jess, care o aştepta în faţa restaurantului Green’s. La naiba. A rupt notiţele şi a luat-o la fugă.

  Douăzeci şi cinci

  Vizita lui Marshal la Bat Thomas, detectivul particular pe care i-l recomandase Carol, a început promiţător. Arăta aşa cum te-ai aştepta să arate un detectiv: faţă asimetrică, haine şifonate, dinţi strâmbi, adidaşi, puţin cam gras şi într-o formă fizică proastă – probabil efectul prea multor pahare cu alcool şi al pândelor sedentare. Avea o atitudine directă şi dură, o minte sclipitoare şi disciplinată. În biroul lui, aflat la capătul unui urcuş pieptiş de patru etaje din Fillmore, înghesuit între o piaţă de produse alimentare proaspete şi o brutărie, echipamentele necesare erau toate la locul lor: canapea diformă şi uzată din piele verde, podea din lemn nelăcuit şi un birou din lemn zgâriat, cu o cutie de chibrituri mototolită sub un picior, pentru a-l împiedica să se clatine.

  Lui Marshal i-a făcut plăcere să urce în fugă treptele – fusese prea agitat ca să mai joace baschet sau să facă jogging în ultimele zile şi îi lipseau exerciţiile fizice. La început, i-a plăcut să discute cu detectivul direct şi dur.

  Bat Thomas era complet de acord cu Carol. După ce l-a auzit pe Marshal descriind întregul incident – inclusiv suferinţa lui din cauza faptului că fusese atât de prost, că pierduse atât de mult şi groaza să nu se afle a comentat:

  — Avocatul tău are dreptate, rareori greşeşte, şi lucrez cu ea de ani de zile. Tipul e profesionist. Îţi spun eu ce parte îmi place: fragmentul ăla despre chirurgul din Boston şi faptul că te-a rugat să-l ajuţi să-şi analizeze vinovăţia… hei, hei, o tehnică beton! De asemenea, să-ţi cumpere tăcerea cu Rolex-ul ăla de trei mii cinci sute de dolari – o chestie drăguţă, foarte drăguţă! Un amator ţi-ar fi dat un ceas fals. Şi să discute cu tine la Pacific