Union Club – tare! Ţi-a întins momeala. Rapid. Tu te-ai trădat. Un tip brici. Norocul tău că n-a luat mai mult. Dar hai să vedem ce putem obţine despre el. Ai cumva şi alte nume pe care le-a menţionat? Cum a ajuns la tine?

  — A spus că un prieten de-al Adrianei m-a recomandat, a răspuns Marshal. N-a dat nici un nume.

  — Ai numărul lui de telefon şi pe cel al logodnicei lui? O să încep cu astea. Şi cu numărul din Zürich. Trebuie să dea un act de identitate pentru a-şi instala linia telefonică, aşa că dă-mi voie să mă ocup astăzi de lucrul ăsta. Dar nu-ţi face speranţe – probabil e un fals. Cu ce merge? I-ai văzut maşina?

  — Nu ştiu cum ajungea la mine la cabinet. O maşină închiriată? Taxi? Când am plecat de la P. U. Club, a mers pe jos la hotel – doar două cvartale. Ce zici, poţi afla de unde a trimis faxul de la Universitatea din Mexico?

  — Faxurile nu duc nicăieri, dar dă-mi-l şi o să arunc o privire – fără îndoială că a făcut un logo pe computerul lui şi şi l-a trimis prin fax lui însuşi sau a pus-o pe prietena lui să-l trimită. O să le iau numele şi o să văd dacă găsesc ceva pe computerul NEIC – adică National Crime Information Center. Am pe cineva care, pentru un mic onorariu, poate să intre în computer şi să caute numele. Merită să încercăm, dar nu-ţi face iluzii – omul tău a folosit o identitate falsă. Probabil face asta de trei sau patru ori pe an – poate doar cu terapeuţi. N-am auzit până acum de acest M. O., dar o să verific. Sau poate că se dă la tipi mai bogaţi – de exemplu, chirurgi -, dar chiar şi cu plevuşcă de genul tău, tot scoate patru sau cinci sute de mii pe an. Nu-i rău, dacă te gândeşti că nu-s impozabili! Tipul e bun, o să ajungă departe! Am nevoie de un avans de cinci sute pentru început.

  Marshal a scris un cec şi i-a cerut chitanţă.

  — OK, doctore, ne-am înţeles. Am de gând să mă apuc imediat de treabă. Vino înapoi în după-amiaza asta, pe la vreo cinci sau şase, şi o să vedem ce avem.

  În aceeaşi după-amiază, Marshal s-a întors şi a aflat că lucrurile merseseră prost. Adriana instalase linia telefonică folosind un permis de conducere şi un card de credit furate din Arkansas. Peter plătise totul cu bani gheaţă la Fairmont Hotel şi utilizase un card fals American Express drept garanţie. Faxurile erau toate locale. Linia din Zürich fusese înfiinţată cu acelaşi card AMEX.

  — Nici un fir, a zis Bat. Nemă! Tipul e rafinat, foarte rafinat – merită tot respectul.

  — Înţeleg ideea. Îţi place cum lucrează individul. Mă bucur că voi doi vă înţelegeţi atât de bine, a spus Marshal. Dar aminteşte-ţi că eu sunt clientul rău şi vreau să i-o trag.

  — Vrei să-l prinzi? Mai e un singur lucru de făcut – am prieteni în Departamentul de fraude. Dă-mi voie să mă duc la ei, să iau prânzul cu amicul meu, Lou Lombardi – îmi e dator. Putem afla dacă au mai existat escrocherii similare, alţi psihoterapeuţi sau medici care au păţit acelaşi lucru – pacientul bogat, recunoscător şi vindecat, insistenţa de a-l răsplăti pe chirurgul care face minuni, Rolex-ul, prelegerile academice, investiţiile de peste ocean şi vinovăţia că în trecut a furnizat informaţii nu tocmai bune altor doctori. Textele astea sunt prea tari să putem presupune că nu le-a mai folosit până acum.

  — Fă-i-o ticălosului în orice fel poţi.

  — Există un impediment: trebuie să mergi cu mine şi să depui o reclamaţie la Departamentul de fraude din San Francisco. Dar trebuie să foloseşti numele tău, şi asta nu se poate ascunde de presă – e imposibil – trebuie să fii pregătit – ştii tot rahatul ăla din ziare – un titlu din ziare de genul PORTOFELUL UNUI PSIHIATRU GOLIT DE UN EX-PACIENT!

  Marshal, ţinându-şi capul în mâini, a gemut.

  — Asta-i mai nasol ca escrocheria – o să mă distrugă! Să scrie în ziare că am acceptat un Rolex de la un fost pacient? Cum am putut fi atât de prost? Cum am putut?

  — Sunt banii tăi, şi decizia îţi aparţine. Dar nu te pot ajuta dacă mă legi de mâini şi de picioare.

  — Porcăria aia de Rolex m-a costat nouăzeci de mii de dolari! O tâmpenie, o tâmpenie, o tâmpenie!

  — Fii mai blând cu tine însuţi, doctore. Nu există nici o garanţie că Departamentul de fraude va reuşi să dea de el… sunt mari şanse să fi plecat din ţară. Uite, relaxează-te, dă-mi voie să-ţi povestesc ceva. Bat şi-a aprins o ţigară, aruncând chibritul pe jos.

  — Acum doi ani am zburat la New York pentru o chestiune legată de afaceri şi să-mi văd fiica, fiindcă tocmai se născuse primul meu nepot. O zi frumoasă de toamnă, vreme răcoroasă, merg pe Broadway, pe lângă Thirty sau Forty, gândindu-mă că poate ar fi trebuit să aduc un cadou – copiii m-au considerat mereu zgârcit. Şi mă văd pe un monitor TV de pe stradă – un terchea-berchea care zbiera că vinde o cameră video Sony cu o sută cincizeci de dolari. Eu folosesc mereu din astea în meseria mea – costă în jur de şase sute. Îl fac să scadă la şaptezeci şi cinci, el trimite un puşti după ea şi, peste cinci minute, un Buick vechi opreşte lângă trotuar, cu vreo douăsprezece camere video în cutii originale Sony pe bancheta din spate. Se uitau tot timpul în jur, spunându-mi rahatul obişnuit cum că au căzut dintr-un camion. Evident furate. Dar de căcănar lacom ce sunt, am cumpărat-o şi aşa. Le dau cei şaptezeci şi cinci de dolari, ei se cară, iar eu duc cutia la hotel. Apoi devin paranoic. Eram