anchetatorul principal într-o mega-fraudă bancară şi trebuia să rămân curat. Credeam că am fost urmărit. Ajung la hotel şi sunt şi mai convins că mi s-a înscenat chestia. Mi-era teamă să las camera video furată în cameră. O încui într-o valiză şi o depozitez la recepţia hotelului. A doua zi iau valiza, o duc la fiica mea acasă, tai cutia nou-nouţă Sony şi ce găsesc? O mare cărămidă! Deci, doctore, nu mai fi atât de dur cu tine. Li se întâmplă şi profesioniştilor – chiar şi celor mai buni dintre noi. Nu poţi să-ţi trăieşti după aia viaţa uitându-te mereu peste umăr, mereu închipuindu-ţi că prietenii o să ţi-o tragă. Uneori poţi pur şi simplu să ai ghinionul de a te afla pe traseul unui şofer beat. Scuze, doctore. Dar e ora şapte – am un job în seara asta. Îţi trimit factura mai încolo, dar cele cinci sute cred că ajung.

  Marshal şi-a ridicat privirea. Acum înţelegea pentru prima oară cu adevărat că într-adevăr i se furaseră nouăzeci de mii de dolari.

  — Deci? Asta e? Asta primesc în schimbul celor cinci sute de dolari ai mei? Povestioara ta ciudată despre cărămida şi camera video?

  — Vezi tu, te-au ciordit mai curat ca curu’ unui şobolan, vii aici fără nici o informaţie, fără nici o pistă, gol-puşcă… îmi ceri ajutorul – îţi dau timpul meu şi al personalului meu contra a cinci sute de dolari. Şi te-am avertizat. Dar nu poţi să mă legi de mâini şi de picioare – nu mă laşi să-mi fac jobul şi apoi să mă înjuri că nu te alegi cu nimic în schimbul banilor. Ştiu că eşti ofticat. Cine n-ar fi? Dar ori îmi dai voie să pun totul la bătaie ca să dau de el, ori o laşi baltă.

  Marshal a rămas tăcut.

  — Vrei sfatul meu? Aparatul de taxat e oprit – nu-ţi iau nici un ban pentru asta: ia-ţi adio de la banii tăi. Consider-o o lecţie dură a vieţii.

  — Păi, Bat, a spus Marshal uitându-se peste umăr în timp ce ieşea din birou. Nu renunţ eu atât de uşor. Bulangiu’ şi-a ales greşit omul.

  — Doctore, a strigat detectivul în urma lui pe scară, dacă te gândeşti să faci pe răzbunătorul singuratic – las-o baltă! Tipul ăsta e mai deştept ca tine! Mult mai deştept!

  — Du-te-n pizda mă-tii, a bolborosit Marshal în timp ce ieşea pe uşă, pe Fillmore.

  Marshal a făcut o plimbare lungă până acasă, analizându-şi cu grijă opţiunile. Mai târziu în acea seară a trecut cu hotărâre la fapte. Mai întâi a sunat la Pac Bell şi a aranjat să i se instaleze o nouă linie telefonică acasă, cu număr şi robot pentru mesaje, totul secret. Apoi a trimis prin fax un anunţ care urma să apară în următorul număr al jurnalului Asociaţiei Psihiatrilor Americani, Psychiatric News, care le era trimis în fiecare săptămână tuturor psihiatrilor din ţară:

  ATENŢIE: Trataţi vreun pacient prin terapie de scurtă durată (caucazian, bogat, atrăgător, patruzeci de ani, zvelt) pentru probleme cu copiii şi logodnica lui, vizând împărţire de proprietăţi imobiliare şi contract prenupţial, care oferă minunate oportunităţi de afacerii cadouri, prelegeri academice sponsorizate? Puteţi fi în mare pericol. Sunaţi la 415-555-1751. Absolut confidenţial.

 

  Douăzeci şi şase

  Mai ales nopţile erau dificile pentru Marshal. Acum nu mai putea să adoarmă decât cu ajutorul unor sedative puternice. În timpul zilei, nimic nu putea să-i întrerupă retrăirea permanentă a fiecărui minut petrecut în compania lui Peter Macondo. Uneori îşi cernea fărâmele memoriei în căutarea unor noi indicii, alteori îşi derula în minte fantezii de răzbunare, în care îl încolţea pe Peter în pădure şi îl bătea până îşi pierdea cunoştinţa, uneori stătea doar treaz şi se stigmatiza pentru prostia lui, imaginându-şi-i pe Peter şi pe Adriana făcându-i voioşi cu mâna în timp ce treceau vâjâind pe lângă el într-un Porsche nou, de nouăzeci de mii de dolari.

  Nici zilele nu erau mai uşoare. Mahmureala provocată de sedative, în ciuda espresso-urilor duble, îl ţinea până la prânz şi doar cu mari eforturi putea să facă faţă şedinţelor cu pacienţii. Mereu îşi imagina că-şi abandonează rolul şi acaparează timpul cuvenit analizanţilor. „Nu te mai văicări”, îşi dorea el să spună. Sau „Ţi-a luat o oră să adormi – asta zici tu că e insomnie? Am fost treaz jumătate din noapte, ce mama dracu’?” Ori „Deci, după zece ani, ai văzut-o pe Mildred la băcănie şi încă o dată ai avut senzaţia aia magică, acel mic fior de dorinţă, acel mic junghi de frică! Mare lucru! Dă-mi voie mie să-ţi spun ce e suferinţa”.

  Cu toate acestea, Marshal rezista, mândrindu-se pe cât posibil cu faptul că majoritatea terapeuţilor, de mult ar fi dat bir cu fugiţii şi şi-ar fi luat concediu medical într-o asemenea situaţie. Te obişnuieşti până la urmă cu suferinţa, şi-a spus în sinea lui. Prin urmare, oră de oră, zi de zi, îşi reţinea durerea şi o suporta cu dârzenie.

  Doar două lucruri îl ajutau să reziste. În primul rând, dorinţa de răzbunare. Îşi verifica robotul telefonic de mai multe ori pe zi, în speranţa de a găsi un răspuns la anunţul din Psychiatric News, încercând să descopere o pistă care l-ar fi dus la Peter. În al doilea rând, vizitele pe care i le făcea avocatului său şi care îl linişteau. Cu o oră sau două înainte de fiecare întâlnire cu Carol, Marshal nu se mai putea gândi aproape la nimic altceva. Repeta ce avea de gând să spună, îşi imagina conversaţiile. Uneori, când se gândea la Carol, ochii i se umpleau de lacrimi de recunoştinţă. De fiecare dată când pleca din biroul ei, greutatea de pe umeri i se părea mai uşoară. Nu-şi analiza semnificaţia sentimentelor profunde pentru ea – nu-l prea interesa lucrul ăsta. Curând, întâlnirile săptămânale nu i-au mai fost de ajuns, voia să o vadă de două sau trei ori pe săptămână, ba chiar zilnic.

  Pretenţiile lui Marshal