o solicitau intens pe Carol. A epuizat repede tot ce avea să-i ofere ca avocat şi habar n-avea cum să se descurce cu suferinţa lui. Până la urmă, a decis că şi-ar respecta promisiunea de bun samaritean cel mai bine dacă l-ar îndemna să consulte un terapeut. Dar Marshal nici nu voia să audă de aşa ceva.

  — Nu pot să mă duc la un terapeut din acelaşi motiv pentru care nu pot să apelez la presă pentru soluţionarea acestei afaceri. Am prea mulţi duşmani.

  — Credeţi că un terapeut nu poate respecta principiul confidenţialităţii?

  — Nu, nu se pune problema confidenţialităţii, e mai mult o chestiune de imagine, i-a răspuns Marshal. Trebuie să te gândeşti că persoana care m-ar putea ajuta ar trebui să aibă neapărat formare în psihanaliză.

  — Adică, l-a întrerupt Carol, nu vă poate ajuta decât un psihanalist, şi nu alt gen de terapeut?

  — Doamnă… mă întreb, v-ar deranja dacă ne-am spune pe nume? Doamna Astrid şi domnul Streider sună atât de rigid şi de formal, având în vedere natura intimă a discuţiilor noastre.

  Carol a aprobat, clătinând din cap, dar şi-a amintit comentariul lui Jess că singurul lucru care îi displăcuse la terapeutul lui era formalitatea: fornăise dezaprobator la sugestia lui Jess de a se tutui şi a insistat ca el să i se adreseze cu „domnule doctor”.

  — Carol… da, aşa-i mai bine… spune-mi adevărul – mă vezi pe mine consultând vreun terapeut excentric? Vreun expert în vieţi anterioare sau pe cineva care desenează diagrame cu părinte, copil şi adult pe o tablă portabilă ori vreun terapeut cognitivist tinerel şi cretin care, să încerce să remedieze modul meu eronat de a gândi?

  — OK, să presupunem pentru o secundă ca adevărat faptul că doar un psihanalist te poate ajuta. Acum explică-mi: de ce-i asta o problemă pentru tine?

  — Păi, îi cunosc pe toţi şi nu cred că există vreunul care poate adopta atitudinea neutră necesară faţă de mine. Sunt prea plin de succes, prea ambiţios. Toată lumea ştie că sunt pe cale să devin preşedintele Institutului de Psihanaliză Golden Gate şi că mi-am pus în gând să ajung chiar mai sus.

  — Deci, atunci e o chestiune de invidie şi de rivalitate?

  — Bineînţeles. Cum ar putea vreun analist să-şi menţină neutralitatea profesională faţa de mine? Orice analist ar jubila pe ascuns, gândindu-se la ghinionul meu. Probabil şi eu aş face la fel în locul lor. Oricui îi place să vadă cum se prăbuşeşte o autoritate. Şi s-ar duce vorba că fac terapie – într-o lună, toată lumea din oraş ar afla despre asta.

  — Cum?

  — N-ai cum să ascunzi aşa ceva. Aproape toate cabinetele noastre sunt în aceeaşi zonă a oraşului. M-ar putea vedea cineva în sala de aşteptare.

  — Şi? E o ruşine şi faci terapie? Am auzit lume vorbind cu admiraţie despre terapeuţi care încă mai doresc să se analizeze.

  — Printre colegii mei, având în vedere vârsta şi statutul meu, ar fi perceput ca un semn de slăbiciune – m-ar afecta în mod negativ. Şi nu uita că am criticat puternic conduita neetică a terapeuţilor: ba chiar am organizat sancţionarea şi excluderea din Institut – o excludere binemeritată, aş putea adăuga – a propriului meu supervizor. Ai citit prin ziare despre catastrofa cu Seth Pânde?

  — Rechemarea pentru reparaţii psihiatrice? Da, bineînţeles! a exclamat Carol. Cine ar fi putut rata scandalul? Tu ai fost ăla?

  — Am fost unul dintre personajele principale. Poate cel mai important. Şi, fie vorba-ntre noi, am salvat curul institutului – o poveste lungă şi confidenţială, nu pot să vorbesc despre ea -, dar chestia e următoarea: cum aş mai putea discuta vreodată în public despre conduita neetică a unui terapeut, când în audienţă s-ar putea afla cineva care ştie că am acceptat un Rolex de la un pacient? Aş fi obligat să tac – şi să renunţ la funcţia de preşedinte – pentru totdeauna.

  Carol ştia că în explicaţia lui Marshal exista o eroare gravă, dar nu putea găsi motivul pentru care să o pună la îndoială. Poate că neîncrederea lui în terapeuţi era asemănătoare cu a ei. A încercat o altă abordare.

  — Marshal, să ne întoarcem la afirmaţia ta că doar un terapeut cu formare analitică te-ar putea ajuta. Dar cum rămâne cu noi doi? Uită-te la mine – sunt o persoană fără nici o calificare! Cum se face că tu crezi că te ajut?

  — Nu ştiu cum – ştiu doar că aşa e. Şi în momentul de faţă nu am energia să-mi dau seama de ce. Poate că nu trebuie decât să stai aici în cameră cu mine – atâta tot. Pur şi simplu să mă laşi pe mine să fac munca.

  — Şi totuşi, a spus Carol, clătinând din cap, nu mă simt în largul meu făcând asta. Nu-i etic. Ba poate fi chiar neetic. Cheltuieşti bani să te vezi cu cineva care nu are nici o calificare în domeniul de care ai tu nevoie. Şi e o sumă frumuşică – în fond, eu cer mai mult decât un psihoterapeut.

  — Nu m-am prea gândit la asta. Cum ar putea fi neetic? Clientul tău o cere, fiindcă i se pare că-l ajută. Semnez şi o declaraţie în sensul ăsta. Şi nu-i scump, dacă ţinem seama de impozite. Cheltuielile medicale moderate nu sunt deductibile la nivelul meu de venit, dar cele juridice, da. Carol, tu eşti sută la sută deductibilă! Practic, eşti mai ieftină decât un terapeut, dar nu-i ăsta motivul pentru care mă văd cu tine! Adevăratul motiv este că eşti singura persoană care mă poate ajuta.

  Şi, în felul ăsta, Carol s-a înduplecat să-şi continue întrevederile cu Marshal. Nu avea nici o dificultate în a-i descoperi problemele – una câte una, le punea în cuvinte pentru el. Asemenea multor avocaţi excelenţi, Carol era mândră de oratoria ei fără cusur, iar în curând însemnările