11

Sărbătoarea Jertfei

         Aflat între somn şi trezie, m-am gândit la unchiul Süreyya, ruda noastră îndepărtată, şi la fiul lui, pe care-l văzusem la logodna lui Yeşim şi al cărui nume îl uitam mereu. Cu prilejul

uneia dintre sărbătorile de bairam de pe vremuri, când ieşisem la plimbare cu maşina împreună cu Füsun, unchiul Süreyya se afla şi el în vizită la noi. În timp ce stăteam lungit în pat, încercând să adorm, mi-au trecut pe dinaintea ochilor unele imagini din dimineaţa aceea rece şi plumburie de bairam, aidoma unei amintiri deopotrivă foarte familiare şi foarte ciudate, la fel ca în visele care revin la răstimpuri: mi-am amintit de tricicletă, de faptul că ieşisem în stradă cu Füsun, că ne uitaserăm în tăcere la o oaie care era pe cale să fie sacrificată şi că după aceea plecaserăm la plimbare cu maşina.

         Am vorbit despre toate acestea a doua zi, când ne-am revăzut la blocul Compasiunea.

         - Eu şi cu mama aduseserăm tricicleta de acasă, ca s-o dăm înapoi, a spus Füsun, care îşi amintea de toate acestea cu mult mai bine decât mine. Mama ta mi-o dăduse cu ani în urmă, după ce o folosiserăţi voi - fratele tău mai mare şi cu tine. Nu mă mai jucam nici eu cu ea, pentru că mă făcusem mare. Mama adusese tricicleta înapoi tocmai în ziua aceea de bairam.

         - Iar după aceea, mama trebuie s-o fi adus aici, am spus eu. Mi-am amintit şi eu acum că în ziua aceea era la noi şi unchiul Süreyya...

         - Pentru că el a vrut lichior, a spus Füsun.

         Füsun îşi amintea cu mult mai bine decât mine de plimbarea aceea cu maşina, care se petrecuse pe negândíte. Simt nevoia s-o istorisesc aici, pentru că mi-a venit în minte

ascultând-o relatată de ea. Füsun avea doisprezece ani, iar eu douăzeci şi patru. Era 27 februarie 1969, prima zi a Sărbătorii Jertfei. Aşa cum se întâmpla în fiecare dimineaţă de baieram, în casa noastră din Nişantaşi se aflau un număr de oamneni îmbrăcaţi la patru ace, cu cravată şi sacou, care se numărau printre rudele noastre de aproape şi de departe, și care se aflau în aşteptarea mesei de prânz. Soneria de la ușă suna neîncetat şi se iveau mereu alți musafiri, ca, de pildă, sora mai mică a mamei şi soţul ei pleşuv ori diverşi copii curioşi şi dichisiţi, aşa încât toţi cei de faţă se ridicau în picioare, dând mâna şi sărutându-se, rând pe rând, cu nou-veniţii, apoi se trăgeau alte scaune, iar Fatma Hanim şi eu îi serveam pe oaspeţi cu dulciuri. La un moment dat, tata ne-a luat deoparte, pe mine şi pe fratele meu:

         - Unchiul Süreyya iar o ţine una şi bună, că de ce n-avem lichior, copii. Să se ducă unul dintre voi la prăvălia lui Alaaddin și să cumpere nişte lichior de mentă şi de căpşuni.

         Cum, chiar şi în anii aceia, tata o lua uneori razna cu băutura, mama interzisese ca la bairamuri să se mai servească lichior de mentă şi de căpşuni, care, potrivit obiceiului, era

servit în pahare de cristal, aşezate pe o tavă de argint. Luase această hotărâre spre binele tatei. Faptul acesta se petrecuse cu alți doi ani în urmă, tot intr-o dimineaţă de bairam, când unchiul Süreyya începuse s-o ţină una şi bună cu lichiorul, iar mama spusese, pentru a pune punct subiectului, „cum adică, alcool la o sărbătoare religioasă ?“ ; vorbele ei generaseră o dispută interminabilă între ea şi unchiul nostru laic, adept fanatic al lui Atatürk, pe tema religiei, a civilizaţiei, a Europei și a Republicii.

         - Care dintre voi se duce? a întrebat tata.

         A desprins apoi o bancnotă foşnitoare din teancul de bancnote de zece lire pe care le scotea anume de la bancă la fiecare bairam, pentru a le dărui copiilor, portarilor şi paznicilor

care-i sărutau mâna în semn de respect.

         - Să se ducă Kemal! a spus fratele meu.

         - Să se ducă Osman! am spus eu.

         - Haide, du-te tu, dragul meu, mi-a spus tata. Şi nu-i spune mamei unde te duci...

         Când ieşeam pe uşă, am văzut-o pe Füsun.

         - Hai, vino cu mine, să mergem la băcănie.

         Füsun era fiica uneia dintre rudele noastre de departe, avea doisprezece ani şi era slabă, cu nişte picioare ca nişte găteje. Dincolo de fundele albe, imaculate pe care le avea prinse în părul împletit, de un negru strălucitor, şi de îmbrăcămintea curată, înfăţişarea ei nu-ţi atrăgea atenţia prin nimic. Füsun mi-a amintit, peste ani, de întrebările banale pe care i le adresasem în ascensor acelei fetiţe: în ce clasă eşti? (a cincea), la ce şcoală mergi? (Liceul de Fete din

Nişantaşi), ce vrei să te faci când ai să fii mare? (tăcere I).

         Tocmai ieşiserăm pe poarta blocului şi făcuserăm câţiva paşi prin aerul rece, când am văzut că pe terenul viran şi mocirlos de alături, pe sub teii tineri aflaţi chiar în faţa noastră, se adunase un grup de oameni, care erau pe cale să sacrifice o oaie. Dacă aş fi avut mintea de acum, m-aş fi gândit că tăierea oii ar fi putut s-o afecteze pe fetiţă şi n-aş fi purtat-o pe Füsun într-acolo.

         Am mers însă mai departe, curios şi nechibzuit. Bucătarul, Bekri Efendi, şi portarul nostru, Saim Efendi, cu mânecile suflecate, tocmai trântiseră la pământ o oaie, care avea

picioarele legate şi era mânjită cu henna. Lângă oaie se afla un bărbat cu şorţ, care ţinea în mână un ditamai cuţitul de măcelar, dar care nu~şi putea face treaba pentru că animalul

se zbătea neincetat. Bucătarul şi portarul, cărora le ieşea abur din gură de atâta zbucium, au izbutit, în cele din urmă, să ţină oaia nemişcată. Măcelarul a apucat-o de botul gingaş,

i-a răsucit capul cu brutalitate şi i-a apropiat de gât cuţitul lung pe care-l avea în mână. A urmat un moment de tăcere. „Allah e mare, Allah e mareĭ“, a spus măcelarul. A înfipt

repede custura în grumazul alb al oii, lăsând-o apoi să alunece înainte şi-napoi. Când a scos-o, din gâtlej a ţâşnit un sânge vâscos, de un roşu aprins. Oaia se zbătea şi