Picioarele subţiri erau ca două stinghiuţe, dar genunchii erau umflaţi ca pepenii. I-a apăsat o rotulă cu degetul.

— Au!

Susan a clătinat din cap.

— Nici vorbă să te duci undeva.

— Am să-mi revin, a spus el, punându-şi mâna pe umărul lui Susan. Genunchii mi s-au umflat când am fugit spre adăpost.

I-a adus o bucată de pânză înmuiată în apă rece şi nişte alifie. L-a masat uşor pe genunchi.

Ducesa şi-a luat zborul şi s-a aşezat pe spătarul scaunului în care stătea Bertie.

— La ce te uiţi? a întrebat el peste umăr.

Ducesa şi-a aplecat capul într-o parte, urmărind-o pe Susan cum îi bandajează genunchii bătrânului.

Ea şi-a aranjat o şuviţă de păr după ureche.

— O să mă duc eu.

Bertie a clătinat din cap.

— E prea periculos pentru tine.

— Tu abia poţi merge, nici vorbă să călătoreşti până la Londra.

— Nu te pot lăsa să pleci. Părinţii tăi şi bunică-ta nu m-ar ierta niciodată, a spus el aşezându-şi mâna pe braţul lui Susan. Şi nici eu!

Susan şi-a amintit-o pe Buna, dându-şi seama cât de mult îi lipseau plimbările lor prin pădurea din Epping, unde culegeau boabe de soc. Până acasă le mâncau aproape pe toate. „Să-i zici lui bunică-tu că ni le-au furat porumbeii lui“, obişnuia să-i spună Buna, mestecând o mână de boabe. Susan zâmbea cu gura până la urechi, apoi culegea o bobiţă din vreo tufă şi o punea pe limbă, simţindu-se poznaşă. Era micul lor secret. Ajungeau acasă cu burţile pline, coşurile goale şi cu noi amintiri din aventura lor, cu toate că de fiecare dată urmau aceeaşi potecă întortocheată. Susan şi-o amintea în cele mai mici amănunte – şuviţele aproape albe, zâmbetul veşnic care îi răspândea creţuri în obraji, glasul mlădios ca strunele unei viori vechi. Buna se sfârşise în somn, într-o seară caldă de vară cu patru ani în urmă. Părea că se întâmplase de o veşnicie – războiul căscase o prăpastie uriaşă între trecut şi prezent.

Susan a încercat să se gândească şi la părinţii săi, care muriseră de gripă spaniolă, dar nu reuşea să-şi amintească decât o ceată de copii care săreau coarda în timp ce cântau Aveam o păsărea pe numele ei Enza. Am deschis fereastra şi-năuntru a zburat Enza. Susan îşi încleştă mâinile, încercând să-şi alunge cântecul din minte.

— O să mă duc.

— Categoric, nu! a spus Bertie răspicat. Unde mai pui că Wallace a pomenit de unul, Clyde Boar. Singurul Boar pe care-l ştiu e drăcuşorul ăla de la şcoala ta care a mâncat podoabele din pomul de Crăciun al parohiei. Sub nici o formă n-am să las un mâncător de beteală s-o însoţească pe nepoată-mea până la Londra!

Susan a clătinat din cap.

— Ghirlanda era făcută din floricele de porumb. Şi mă îndoiesc că e vorba de aceeaşi persoană.

Capitolul 7 HALIFAX, NOUA SCOŢIE

Autorităţile de îmbarcare canadiene erau ca şi inexistente după ce majoritatea vameşilor plecaseră la război. În port mai lucrau doar doi agenţi – unul cu ochelari cu lentile groase, care se chinuia să citească ceva de pe blocnotesul său, şi celălalt, care îşi petrecea tot timpul privind prin binoclu, de parcă aştepta ca din adâncimile portului Halifax să se ridice la suprafaţă vreun submarin german. Aşa că Ollie a coborât pe pasarelă, s-a îndepărtat pur şi simplu de vapor şi s-a pierdut în mulţime.

Pentru că nu mai dorea să-şi pună norocul la încercare încă o dată, Ollie a petrecut trei zile în Halifax încercând să găsească o navă cu destinaţia Anglia. A întâmpinat numai refuzuri, mai ales de la membrii echipajelor de pe navele militare britanice sau canadiene, care nu păreau impresionaţi că un tânăr cu fruntea cusută şi o valiză jerpelită voia să ajungă pilot militar. Cartea de vizită a lui Bish şi jurnalul său de bord nu îl ajutaseră cu nimic. Îi era tot mai clar că fără hârţoage oficiale nu avea cum să se îmbarce pe un vas militar.

Abătut, Ollie s-a dus până în capătul debarcaderului şi s-a aşezat pe jos, cu picioarele atârnate deasupra apei. S-a uitat cum se retrag valurile, dezvelind pilonii de lemn acoperiţi de scoici. Mirosul sărat îi umplea nările. A urmărit cu privirea parâma groasă legată de un cargobot. La provă, cu litere albe stătea scris un nume. Maaskerk.

— May skurk, a citit Ollie cu glas tare, scărpinându-se în creştet. Mase kirk.

Un marinar care trecea pe acolo s-a oprit în spatele lui.

— Mask urk... Mays kerk...

Marinarul şi-a scos boneta şi a clătinat din cap.

— Maaskurk, a spus el cu accent olandez.

Ollie s-a întors şi a încercat şi el:

— Maw skerk?

— Maaskurk.

— Maaskurk, a repetat Ollie.

Marinarul a dat din cap aprobator.

— Ce faci aici, în afară de a schimonosi numele vasului meu?

— Încerc să ajung în Anglia, i-a răspuns Ollie. Mă înrolez în aviaţie.

— Nu vorbeşti ca un englez.

— Sunt american.

— De unde eşti?

— Buxton, Maine.

— Buckon?

— Buxton.

— Booksen?

— Nu, Bux-ton.

Ollie l-a văzut zâmbind cu gura până la urechi şi a înţeles că făcea haz de el.

— Cred că acum suntem chit.

Marinarul şi-a pus boneta pe cap.

— Jumătate din echipajul nostru a plecat să lupte. Căpitanul m-a trimis pe ţărm să găsesc gresori. Treci la treabă şi eu îţi aranjez să traversezi oceanul!

Ollie s-a ridicat în picioare şi i-a întins mâna.

— Mulţumesc. Mă numesc Ollie.

— Jansen, a spus marinarul, strângându-i mâna.

Ollie şi-a luat valiza şi l-a urmat pe Jansen pe pasarelă. A fost imediat pus să ungă părţile mobile ale motoarelor şi utilajelor mecanice. Foarte repede a început să miroasă a