— Azi după-amiază mi-a mîngîiat puţin fundul, zise Lenina încuviinţînd.

— Ei, vezi? exclamă triumfătoare Fanny. Asta arată ce principii susţine el. Cel mai strict convenţionalism.

— Stabilitate, zise Controlorul. Stabilitate. Nici un fel de civilizaţie fără stabilitate socială. Nici o stabilitate socială fără stabilitate individuală.

Glasul îi răsuna ca o trîmbiţă. Ascultîndu-l, studenţii se încălzeau, căpătau parcă dimensiuni mai mari.

Maşina se învîrteşte, se învîrteşte şi trebuie să continue să se rotească – de-a pururi. Dacă se opreşte, asta înseamnă moarte. Un miliard de oameni măturaţi de pe scoarţa pămîntului. Roţile au început să se învîrtească. În o sută cincizeci de ani au fost două miliarde. Opriţi toate roţile. În două sute cincizeci de săptămîni vor fi din nou doar un miliard; o mie de mii de mii de bărbaţi şi femei vor fi murit de foame.

Roţile trebuie să se învîrtească neîncetat, dar n-o pot face dacă nu sînt supravegheate. Trebuie să existe oameni care să le supravegheze, oameni la fel de stabili cum sînt roţile pe axele lor, oameni zdraveni, oameni ascultători, oameni în permanenţă mulţumiţi.

Strigînd şi plîngînd: copilaşul meu, mama mea, comoara mea, singura mea dragoste; gemînd: păcatul meu, Dumnezeul meu înspăimîntător; ţipînd de durere, văitîndu-se de friguri, jelindu-şi bătrîneţea şi sărăcia – cum ar mai putea supraveghea roţile? Şi dacă nu pot să se ocupe de ele… Cadavrele a o mie de mii de mii de mii de bărbaţi şi femei ar fi greu de îngropat ori ars.

— Ei, dar la urma urmei, o luă Fanny mai cu binişorul, nici nu e cîtuşi de puţin supărător ori dezagreabil să mai ai vreo doi bărbaţi pe lîngă Henry. În aceste condiţii, zău că ar trebui să fii şi tu ceva mai libertină…

— Stabilitate, insista Controlorul. Stabilitate. Necesitatea primordială şi ultimă. Stabilitatea. De aici toate acestea.

Şi, cu un gest larg, arătă grădinile, clădirea uriaşă a Centrului de Condiţionare, copilaşii în pielea goală care se ascundeau prin tufişuri sau alergau pe peluzele de iarbă.

Lenina clătină din cap.

— Nu ştiu de ce, mărturisi ea dusă pe gînduri, dar în ultima vreme nu m-a mai încîntat cine ştie ce libertinajul. Se întîmplă să ai momente cînd nu-ţi mai place. N-ai constatat şi tu lucrul ăsta, Fanny?

Fanny dădu înţelegătoare din cap, apoi reluă sentenţios:

— Dar trebuie să faci acest efort. Trebuie să joci jocul pînă la capăt. La urma urmei, „toţi sîntem ai tuturor celorlalţi“.

— Aşa este, „oricare dintre noi aparţine tuturor celorlalţi“, repetă rar Lenina, oftă şi apoi tăcu o clipă; după aceea îi luă mîna lui Fanny şi i-o strînse uşor. Ai perfectă dreptate, Fanny. Ca de obicei. Am să mă străduiesc.

Impulsul ţinut în frîu debordează şi revărsarea o constituie sentimentul, patima nestăpînită, dacă nu chiar nebunia: depinde de forţa curentului, de înălţimea şi tăria barierei. Şuvoiul nestăvilit curge uşurel pe canalele prestabilite, prefăcîndu-se într-o bunăstare calmă. (Embrionul e flămînd; zi şi noapte, pompa de surogat sanguin face cele opt sute de rotaţii pe minut ale ei. Bebeluşul decantat urlă; deodată infirmiera apare cu un flacon de secreţie internă. În tot acest răstimp sentimentul lîncezeşte tainic între dorinţă şi consumarea ei. Scurtaţi acest răstimp, sfărîmaţi toate aceste bariere vechi şi inutile.)

— Ce tineri norocoşi! le zise Controlorul. N-au fost cruţate nici un fel de eforturi pentru a vă uşura viaţa afectivă – pentru a vă ocroti şi, pe cît posibil, a vă scuti de pericolul oricărui fel de emoţii.

— Maşină-regină! Marele Ford! murmură Directorul. „Totul e perfect în lume.“

— Lenina Crowne? întrebă Henry Foster, îngînîndu-l pe Predestinatorul Adjunct în timp ce-şi trăgea fermoarul de la pantaloni. A, e o fată splendidă, cum nu se poate mai pneumatică. Mă mir că n-ai avut-o pînă acum.

— Nici eu nu ştiu cum se face că n-am avut-o, îi răspunse Predestinatorul Adjunct. Dar am să-mi îndrept greşeala. Cu prima ocazie.

Din locul în care se afla, de partea cealaltă a coridorului dintre dulăpioarele de la vestiar, Bernard Marx le auzi converaţia şi păli.

— Să-ţi spun drept, zise Lenina, chiar că am început să mă cam plictisesc văzîndu-l zi de zi doar pe Henry. Îşi trase ciorapul pe piciorul stîng. Îl cunoşti pe Bernard Marx? întrebă ea pe un ton prea ostentativ indiferent.

Fanny păru surprinsă:

— Nu cumva vrei să spui că…?

— De ce nu? Bernard e Alfa-Plus. Şi pe urmă m-a invitat să-l însoţesc într-o vizită în una dintre Rezervaţiile pentru Sălbatici. Întotdeauna mi-am dorit să văd o asemenea Rezervaţie.

— Bine, dar reputaţia lui?

— Ce-mi pasă mie de reputaţia lui?

— Se zice că nu-i place Golful cu Obstacole.

— Se zice, se zice! o îngînă dispreţuitoare Lenina.

— Şi, pe urmă, cică îşi petrece mai tot timpul singur-singurel, adăugă Fanny cu oroare în glas.

— Ei, mă rog, cînd o să fie cu mine, n-o să mai fie „singur-singurel“. Şi, la urma urmei, de ce se poartă oamenii aşa de înfiorător cu el? Mie mi se pare un