Nu răspunzi. Iţi suprimi gândurile. O strângi în braţe şi începi să îţi mişti coapsele. Încet, cu grijă, apoi mai repede. Încerci să ţii minte forma copacilor ca să poţi găsi drumul de întoarcere, dar toţi arată la fel şi dispar într-o mare anonimă. Sakura închide ochii şi se abandonează mişcărilor tale. Nu spune nimic. Nu opune rezistenţă. Are capul întors într-o parte şi chipul golit de orice expresie. Dar tu simţi plăcerea care o străbate ca pe o prelungire a ta.

  Copacii deşi se înalţă ca un zid întunecat şi îţi blochează vederea. Pasărea nu îţi mai transmite mesaje. Ejaculezi.

  Ejaculez.

  Mă trezesc. Sunt în pat şi nu e nimeni în jur. E noapte, întunericul e adânc şi înghite toate ceasurile. Mă dau jos din pat, îmi scot chiloţii, mă duc în bucătărie şi îi spăl de spermă. E lipicioasă, albă şi grea, ca un copil nelegitim născut din întuneric. Beau câteva pahare de apă, dar nu reuşesc să îmi potolesc setea. Mă simt foarte singur. In miezul nopţii, în beznă, înconjurat de pădure, mă simt cum nu se poate de singur. Aici nu sunt anotimpuri, nu e lumină.

  Mă aşez pe pat şi respir adânc. Întunericul mă învăluie.

  Acel ceva dinăuntrul tău se arată clar acum. O umbră neagră care se odihneşte. Cochilia nu se mai zăreşte pe nicăieri. A spart-o şi a lepădat-o complet.

  Ai ceva lipicios pe mâini. Pare să fie sânge de om. Iţi ridici mâinile în dreptul ochilor, dar e prea puţină lumină ca să vezi. E prea întuneric, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.

  Capitolul 40

  Lângă placa cu inscripţia „Biblioteca Memorială Komura” se vedea un afiş cu programul de funcţionare în care scria că lunea era închis, orele de program erau între unsprezece şi cinci, intrarea liberă, iar marţea se organiza un tur al bibliotecii începând cu ora două. Hoshino i-a citit lui Nakata tot ce scria.

  — Azi e luni, deci e închis, zise tânărul şi se uită la ceas.

  Dar nu mai contează, că la ora asta ar fi fost închis oricum.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Nu arată ca biblioteca la care am fost noi.

  — Da, aia era una mare, de stat, iar asta e particulară.

  Sunt la scară diferită.

  — Nakata nu înţelege prea bine ce anume este o bibliotecă „particulară”.

  — Adică un om înstărit căruia îi plac cărţile a construit locul ăsta şi a pus la dispoziţia publicului o grămadă de cărţi adunate de el. Aşa: poftiţi şi citiţi! E mare lucru. Şi după cum arată poarta, pare să fie excelentă.

  — Cum adică „înstărit”?

  — Adică bogat.

  — Care este diferenţa dintre „bogat” şi „înstărit”?

  Hoshino îşi înclină capul într-o parte.

  — Păi nu prea ştiu nici eu, dar aş zice că un om înstărit, pe lângă bani, e şi cultivat.

  — Cultivat?

  — Adică, uite, oricine are bani se cheamă că e bogat. Şi eu, şi dumneata, dacă am avea bani, am fi bogaţi, dar nu neapărat şi înstăriţi. Pentru asta e nevoie de ceva mai mult timp-

  — Este foarte complicat.

  — Da, e complicat. În orice caz, asta nu ne priveşte pe noi. Noi n-avem nici o şansă să ajungem nici măcar bogaţi.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Dacă astăzi este luni şi este închis, mâine, dacă venim la ora unsprezece, găsim deschis?

  — Da. Mâine e marţi.

  — Oare poate şi Nakata să intre?

  — Scrie aici că poate să intre oricine. Deci şi dumneata.

  — Adică e voie, chiar dacă nu ştiu să citesc?

  — Da, bineînţeles. Că nu se apucă să te întrebe la intrare dacă ştii sau nu să citeşti.

  — Atunci Nakata ar vrea să intre.

  — Bine. Mâine dimineaţă venim direct încoace şi intrăm amândoi, da? Zise tânărul. Uite, vreau să fiu sigur că am înţeles o chestie. Ăsta e locul ăla, nu? Adică o să găseşti înăuntru ce căutai.

  Nakata îşi scoase pălăria şi îşi frecă creştetul cu palma.

  — Da.

  — Deci nu mai trebuie să căutăm?

  — Nu. Nu mai căutăm nimic.

  — Ce bine! Zise Hoshino uşurat. Ce ne făceam dacă dura până la toamnă?

  Cei doi s-au întors în apartamentul colonelului Sanders, au dormit zdravăn, iar a doua zi la ora unsprezece au pornit spre bibliotecă. Era doar la douăzeci de minute de mers, aşa că s-au dus pe jos. Dis-de-dimineaţă, Hoshino dusese maşina înapoi la centrul de închirieri.

  Când au ajuns, au găsit poarta larg deschisă. Se anunţa o zi caldă şi umedă. Pe jos era stropit cu apă, iar îndărătul Porţii se zărea o grădină îngrijită.

  — Tataie! Zise tânărul în faţa porţii.

  — Da. Ce este?

  — Ce facem după ce intrăm? Nu vreau să mă trezesc că se întâmplă cine ştie ce trăsnaie, aşa că prefer să ştiu dinainte. Trebuie să mă pregătesc şi eu sufleteşte.

  Nakata căzu pe gânduri.

  — Nu ştiu ce să facem după ce intrăm, dar pentru că e o bibliotecă, mă gândeam să citim deocamdată. Nakata o să-şi aleagă un album cu poze şi puteţi şi dumneavoastră să citiţi ceva.

  — Am priceput. E bibliotecă, aşa că deocamdată citim. E logic.

  — Mă gândesc mai apoi ce e de făcut.

  — Te gândeşti mai apoi. Foarte bine. Şi asta e o logică sănătoasă.

  Cei doi au traversat grădina şi au intrat printr-un hol în stil vechi. Imediat au dat de biroul de recepţie, unde stătea un tânăr zvelt şi chipeş. Cămaşă albă de bumbac, ochelari micuţi, breton lung, căzut pe frunte. Genul care apare în filmele alb-negru ale lui Francois Truffaut, îşi zise Hoshino.