robii tăi Glafira, Grigore, Maria, Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul lor cel adormit şi le fă lor veşnică pomenire”.

  Fără să-şi dea seama, Sânziana legănă încet, în sus şi-n jos, pachetul, amintire lăsată de văru-său, Gelu. Din uşa vămii, Gelu îi făcu semn cu mâna, iar ea, rămânând cu pachetul suspendat în aer, înclină din cap, în semn că l-a văzut. Gelu dispăru. Undeva, se trânti o uşă sau o fereastră. Sânziana tresări şi-ncepu să plângă, liniştit, fără nici un suspin. „Plânsul meu constatativ”, îşi spuse ea după o vreme şi, ştergându-şi lacrimile cu mâna, coborî în sala de jos, de unde puteai vedea avioanele cum pleacă. Peste 45 de minute, călătorii se-mbarcau. În drum spre avion, Gelu se-ntoarse-n loc şi, scrutând geamurile imense îndărătul cărora o căuta, o recunoscu sau o bănui, că fâlfâi o batistă albă, iar ea-şi scoase fularul de la gât şi-l flutură în semn de recunoaştere. Din uşa avionului, Gelu-i mai făcu un ultim semn. Sânziana urmări avionul până nu-l mai văzu. „Mergi sănătos, băiete”. Ea mergea încet-încet, spre ieşire. „Am senzaţia ciudată că azi, acum, s-a-ncheiat un capitol din viaţa mea. Foarte ciudat. Gelu era singura mea rudă pe pământ. Atât. Alt rol în viaţa mea n-avea şi nici n-o să aibă niciodată. Atunci, de unde şi până unde senzaţia de „important” şi de „definitiv” pe care-o am?”.

  În uşă, aproape că dădu piept în piept cu Tudor Şerban.

  — Tudore, ce-i cu tine?

  — M-am gândit că ai să te simţi singură şi-am venit după tine.

  — Mulţumesc.

  Sânziana se uită-nduioşată în ochii lui.

  — La ce te gândeşti, Sânziana?

  — Mă gândesc că Gelu o s-ajungă la Viena în două ceasuri, iar oasele Taicăi au făcut o săptămână din Bărăgan până la Cernaţi.

  Tudor închise ochii şi-o luă de după umeri.

  — De ce n-ai luat şi copiii, Tudore? Le-ar fi plăcu să facă şi ei o plimbare şi mai ales să vadă aeroportul.

  — Am ceva de vorbit cu tine.

  Sânziana îl privi întrebător. Intrară în maşină. Tudor nu pornea.

  — Sânziana, mă simt singur, îngrozitor de singur.

  — Te cred, te cred.

  — Mă simt singur fără tine. Eşti unicul om pe care simt nevoia să-l văd, să-l aud.

  — Om”, Tudore. „Om”, iar ţie ţi-ar trebui o femeie pe care s-o vezi, s-o auzi…

  — Nu de mult vorbeai de verticalitatea din noi. Sunt într-un moment al vieţii când vreau ca hotărârile să-mi fie dictate de verticalitatea din mine. Verticalitatea din mine te cere, te impune. Te rog, Sânziana…

  — Ce să fac? întrebă Sânziana cu un glas pierit şi tremurat.

  — Mărită-te cu mine!

  — Când ţi-a venit ideea asta!

  — Când mi-a spus Maria că te-ai dus cu Kölönte la cinema. A-nceput să-mi fie teamă că ai să te-ndepărtezi iară de mine. Că-n viaţa ta ar putea interveni un bărbat exclusivist, care să-mi închidă uşa-n nas.

  — Tudore, te-ncumeţi să te-nsori cu-o femeie pe care n-o iubeşti? Spune, nu crezi că o să-ţi fie greu?

  — Tu eşti omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume. Ţie o să-ţi fie greu…

 

  („Da, domnule doctor Murgu, fiindcă omul pe care-l iubesc eu cel mai mult pe lume sunteţi dumneavoastră”.)

  — Sânziana, ţi-aduci aminte când erai însărcinată cu Maria? Ţi-aduci aminte cum stăteam la toate cursurile lângă tine, cum te conduceam acasă? Golanii mă-ntrebau mereu ce-mi face copilul, până i-am rugat să-nceteze, ca nu cumva gluma asta „bună” s-ajungă la urechile lui Alexandru Bujor. Aş fi vrut ca Maria să fi fost a mea.

  Sânziana avea impresia că n-auzise bine.

  — Aşa cum ai auzit: aş fi vrut ca Maria să fi fost copilul meu, aş fi vrut ca şi Ana să fi fost copilul meu.

  — Pe Ana ai şi vrut s-o recunoşti…

  — Am vrut şi vreau.

  — O s-o recunoască tatăl ei.

  — De asta a venit la tine?

  — De asta, răspunse fără nici o ezitare Sânziana.

  I se păruse de prisos să-i mai ascundă ceva lui Tudor.

  — Sânziana, cred că Smaranda s-ar fi bucurat să te măriţi cu mine.

  — De câte ori venea vorba de fosta mea căsătorie cu Alexandru, Mama spunea: „„Era firesc să vă despărţiţi la un moment dat, fiindcă nu vă potriveaţi”. „Şi cu cine crezi tu, mamă, că m-aş potrivi?”, o-ntrebam eu. „Cu altcineva, dar acum nu mai are importanţ㔄. Şi am bănuit totdeauna că acel „altcineva” erai tu.

  — Şi mama şi tata s-ar bucura.

  — Ce-ar zice străbunii mei să vadă o fata din neamul de clăcaşi ai lu' Pribeagu şi-ai lu' Dorobanţu, măritată cu un strănepot al boierului Ienache Kreţulescu?!

  — Ar zice că s-a stins lupta dintre clase.

  Râseră amândoi. Apoi tăcură, cu capetele înfundate-n tapiseria scaunelor.

  Tudor se-ntoarse-ncet, o privi pe Sânziana în ochi şi-i şopti la ureche:

  — Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă…”.

  Sânziana strânse din dinţi şi-şi înfipse degetele-n stofa scaunului. „Of! Păduri… Păduri… Păduri”. Îi întinse lui Tudor mâna.

  — Mâna?

  — Tudore, înaintea unei pante grele, cred că alpiniştii îşi dau mâna.

  „Habar n-am dac-aşa se-ntâmplă în realitate, dar mi-ar plăcea să ştiu că măcar unuia să nu i se pară ridicol gestul… Pentru simbolica lui…”.

  Cineva le bătu-n parbriz.

  — Nu vă supăraţi, vă rog. V-aş ruga să-mi faceţi şi mie un pic de loc, să pot parca maşina în partea asta.

  — Pornim imediat, îl asigură Tudor pe solicitant. Atunci, să mergem, doamnă doctor Şerban-Hangan.

  — Să mergem, că ne-aşteaptă acasă trei copii.

  — Într-o bună zi, s-ar putea să ne-aştepte patru.

  Sânziana scrută atent cerul. „La-nceput, a fost viaţa, apoi a fost tot viaţa, apoi va fi tot viaţa”, se gândi Sânziana şi ridică din