nici un menajament, tot ce consideră balast. Nu tresare la nimic, n-o mai impresionează nimic. Este invulnerabilă. Ia viaţa-n serios ca orice om de calitate, dar nu mai dramatizează nimic.

  — Ştiu. E însă atât de dezamăgită. Mă-ntreb dacă echilibrul cere imperios epuizarea tuturor felurilor de dezamăgire. Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ţi-l va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei. Am impresia că tanti Marina nu mai crede în ea, deşi investeşte permanent.

  — Sânziana, eu nu sunt pe măsura durităţilor mamei. Nu-ndrăznesc să stau de vorbă cu ea. Felul ei tranşant de-a face „răritură” prin sentimentele altuia mă inhibă. Admir echilibrul ei, dar pe mine mă inhibă. Durităţile tale au la origine duioşii reprimate. Echilibrul tău este mai uman. Porneşte de la mai multă-ngăduinţă. Cu tine-ndrăznesc să stau de vorbă. Ştii atât de bine să asculţi. Aş vrea să-mi vorbeşti şi tu despre tine.

  — Mă tem că nu pot vorbi cu nimeni despre mine, Tudore.

  — Va trebui să vorbim într-o zi.

  — De ce?

  — Simt că trebuie.

  Gelu îndeplinise toate formalităţile vamale. Aşteptând să fie chemat la ultimul control, o privea pe Sânziana, cu aerul distrat al omului căruia gândul îi e în altă parte.

  — Sânziana, era să uit. Ţi-am adus nişte-amintiri: o icoană rămasă de la tata, de când s-a hirotonisit, şi-un şir de mărgele pe care i l-a cumpărat tata mamei când s-au dus prima oară-n Bucureşti.

  — Mulţumesc, Gelule.

  O clipă, ţinură amândoi de pachetul pe care i-l întinse Gelu, niţel mai mare decât o carte obişnuită.

  „Parcă am legăna o colivă la căpătâiul unui mort”, se gândi Sânziana şi-i veni să plângă. „Sau o ţară”.

  — Gelule, o iubeşti pe Ingrid?

  — O iubesc. Altfel nu m-aş fi-nsurat cu ea.

  — Când te gândeşti că străbunii noştri nici nu ştiau unde este Suedia! Gelule, în ce limbă vă-nţelegeţi voi doi?

  — Pentru moment, în engleză.

  — Englezeşte – „imposibil” se zice „impossible”.

  Gelu se uita nedumerit la Sânziana.

  — Când ai să-i povesteşti tu de pe la noi, ea o să-ţi tot spună „impossible”. Pe când trăia Mama, şi pe mine m-a cerut de nevastă un biolog francez. Mama spunea că dacă m-aş fi măritat cu el, la multe din câte i-aş fi povestit eu, el mi-ar fi spus amabil „pas possible”.

 

  („Vă mulţumesc, doctore Jacques Héraut, că aţi vrut să faceţi din mine nevasta dumneavoastră – ceea ce s-ar fi putut – şi franţuzoaică – ceea ce nu s-ar fi putut, în vecii vecilor”.)

  Se priviră cu-o tristeţe pe care niciunul nici celălalt nu-ncercară s-o ascundă.

  Sânziana-i luă bine seama vărului ei. Înalt, slab, cu două brazde mergând de la aripile nasului până mai jos de gură, cu chip prelung, cu frunte înaltă, cu ochi de-un albastru-cenuşiu încărcaţi de melancolie, de sfială şi de oboseală, moştenire de la atâtea generaţii trudite, Gelu semăna leit cu bunica lui, Simina Dorobanţu. Cu o talie care parcă nu se dedase încă bine cu pantalonii, că mereu îi ridica să şi-i potrivească, Gelu Dorobanţu avea ceva de ţăran plecat la târg, târgul de data asta fiind lumea largă.

 

  („Ingrid asta trebuie să fie-o femeie cumsecade dac-a ales un băiat care zici că acum a lăsat sapa din mână, copil orfan crescut de-un tată vitreg, în loc să fi luat şi ea, ca toată lumea, vreun play boy autohton, „cucerit” pe litoral”.)

  — Sânziana, multe-am îndurat pe lumea asta, să ştii. De n-ar fi fost decât doar c-am fost copil fără tată.

  — Eu n-am fost copil fără tată?!

  — Măcar tu n-ai avut tată vitreg, nici fraţi vitregi, şi câte şi câte altele… Nu-ţi spun asta ca să mă justific că plec.

  — Nici nu trebuie. Fiecare trăieşte cum crede şi de multe, de foarte multe ori, cum poate.

  — Sânziana, dac-ai să ai nevoie de ceva sau dac-o să-ţi doreşti ceva, te rog să-mi spui. De unde-oi avea, de unde n-oi avea, am să-ţi trimit.

  — Sper să n-am nevoie de nimic. În privinţa dorinţelor, sunt foarte disciplinată; m-am învăţat să doresc numai lucrurile care-mi sunt accesibile.

  — Şi eşti mulţumită?

  — Omul trebuie să-şi impună o disciplină generală în viaţă. Mulţumirea e un lucru-atât de relativ…

  — De tine o să-mi fie dor acolo, Sânziana, tare dor.

  — Are să-ţi fie dor de mine şi de multe şi de mulţi… Tu să fii fericit.

  — Fericit?!

  — Să faci copii ca să treci mai uşor peste hopuri.

  „Pasagerii pentru zborul numărul… sunt invitaţi să se prezinte la vamă”, se auzi de trei ori apelul obişnuit pe aeroporturi.

  Gelu se-apropie de Sânziana şi-o strânse-n braţe.

  — Rămâi cu bine, Sânziana, îi şopti Gelu cu vocea gâtuită.

  — Mergi sănătos, vere, îi spuse ea, cu glas liniştit de femeie bătrână, învăţată cu paguba, în timp ce se desprindea din îmbrăţişarea lui Gelu, pe care-l privea atent pentru a şi-l întipări bine în minte.

  Gelu porni încet spre vamă, în urma a vreo patruzeci de persoane. Brusc, se-ntoarse şi-o căută pe Sânziana din ochi. Sânziana rămăsese pe loc petrecând cu privirea şirul de oameni care se-ncheia cu vărul ei. „Om de afaceri, om de afaceri, turist intelectual, nevastă de bancher, negustor de brânzeturi, emigrant, încă un emigrant, arheolog, matematician… Inginer chimist român, ultimul bărbat din neamul lui, ultimul bărbat din neamul lui Dorobanţu din Cernaţi, plecat să trăiască şi să moară prin străini”.

  Sânziana şi-aduse-aminte de toţi cei duşi din neamul ei, de colivele pe care, de copil, le legănase-n timp ce un glas de preot cânta „Veşnica pomenire”, cântarea aceea de adormit morţii. „Pomeneşte, Doamne, pe