— Şi când vine?

  — Nu ştiu. Cinema-ul poate avea şi „prolonjeu”.

  — Maria, ţie nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa despre mama ta?

  „Altu-acum!”, îşi zise Maria mustăcind în sinea ei.

  — Ascultă, Tudore! Pe tine te deranjează exprimarea mea sau „conţinutul ei logic”?

  Tudor tăcea.

  „Hai, c-am nimerit-o! Azi am spus chestia cu „gagicul” şi cu „prolongeaua” pentru tine, nu pentru „monsieur mon pere”„, se gândea Maria, şi-i venea să-şi frece mâinile de bucurie.

  — Tudore, mama e-o femeie liberă. Ţie nu ţi se pare normal să mai iasă şi ea din când în când cu cineva, nemaivorbind că e normal să aibă şi-un amant?

  — De ce-mi spui toate astea, Maria?

  — Fiindcă te consider prieten. Cred că tu, prietenul mamei de-o viaţă, te bucuri de bucuria ei: că duce şi ea o viaţă ca tot omul.

  — Mă bucur de bucuria ei. Oare ea chiar se bucură?

  — De, Tudore, dacă chiar vrei să ştii, întreab-o!

  — Salut! Ce faceţi?

  Sânziana încercă să-şi facă o voce cât mai veselă, deşi discuţia din ajun cu Maria şi florile de dimineaţă, din faţa uşii, nu-i aduseseră nici veselie, nici linişte, fără să mai fi vorbit de filmul pe care-l văzuse cu Kölönte, superb ce-i drept, dar de-un „optimism” că-ţi venea să te spânzuri: Pianina mecanică.

  — Ai fost la cinema? o-ntrebă Tudor, cu speranţa că Maria spusese doar aşa, o vorbă.

  — Da, cu Zsolt Kölönte.

  („Sunt atât de deprimată că nu mă iubesc cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, am un asemenea sentiment al eşecului, al inutilităţii, din care cum să ies? Sunt bolnavă de dumneavoastră. La ce paliativ să mai recurg, ca să nu iau câmpii?”.)

  — Tudore, să te duci să vezi Pianina mecanică.

  — Am impresia că te-a deprimat.

  — Eram dinainte. Eu te rog să vezi filmul ăsta. Nu-ţi spun nimic. Du-te să-l vezi. Mâine, pleacă Gelu.

  — La ce oră?

  — La cinci după-amiază. Mă duc la aeroport. Să-l conducă şi pe el cineva.

  — Să te duc cu maşina.

  — Mulţumesc, nu. Trec printr-o pasă în care simt eu că am o „bună”-dispoziţie contagioasă.

  — Îmi asum riscul acestei „bune”-dispoziţii.

  — Nu.

  („Conversaţia cu Maria este radiografia care clarifică necruţător anxietatea unor bănuieli clinice. Care-o fi, oare, vârsta indiferenţei erotice pentru o femeie? Prin erotică înţelegând implicarea trupului şi-a sufletului. Dacă aş fi fost măritată? Tot nu mi-aş mai fi iubit bărbatul d'amour, după şaptesprezece ani de căsătorie. Aş fi fost însă mai puţin disponibilă. Decenţa mea ar fi fost de două ori angajată: faţă de mine însămi şi faţă de bărbatu-meu. Unii bărbaţi – foarte puţini – prin delicateţea lor te angajează la o decenţă pe care nici în tine însăţi n-o poţi încălca. Într-o convieţuire de zi cu zi, la un moment dat, fidelitatea este dictată, în majoritatea cazurilor, de teama de complicaţii, pe de o parte, şi de cât ştie să te oblige moral partenerul, pe de altă parte. Dac-ar fi fost pe cât de puţin mă obliga Alexandru, n-ar fi trebuit să resping nici o tentaţie, nici o solicitare, ar fi trebuit să mă port cu el cum se poartă azi Dana Liveanu. M-am îndrăgostit de doctorul Vladimirescu, mai ales dintr-un efect de contrast între Alexandru – brutal, posesiv, nestăpânit – şi el – blând, generos, echilibrat. Am sacrificat o mare iubire pentru ideea de căsătorie, de instituţie. La fel şi-acum – pentru căsătoria dumneavoastră, domnule doctor Murgu. Care-o fi, oare, vârsta indiferenţei erotice pentru o femeie? Ridurile, musculatura obosită or fi, oare, frâne împotriva dorinţei şi-a imaginaţiei? Oboseala sufletului? Nu-ndrăznesc s-o-ntreb pe tanti Marina. Dacă aş judeca după bieţii bărbaţi, astea n-ar fi deloc frâne, ci, dimpotrivă, exacerbări ale dorinţei şi-ale imaginaţiei. Câte capete năpârlite, câte burţi proeminente nu vezi aprinse după june copile, şi bieţii posesori se mai cred şi iubiţi! Chiar s-or crede? Şi când nu sunt tâmpiţi? Mă-ndoiesc. Acceptă ultimele firimituri de la viaţă. Renunţă la orgolii şi mai ales la orgoliul reciprocităţii. Tinereţea monogamă e de multe ori primejdie a vârstei coapte şi-a celei trecute din copt. „Vara indiană a hormonilor” trebuie să fie la fel de virulentă şi la femei. La ele, simţul ridicolului este mult mai puternic decât la bărbaţi, iar capacitatea de-a se iluziona, mult mai slabă. Această vârstă este, de fapt, şi la bărbaţi şi la femei, vârsta panicii. Naturi mai vitale, bărbaţii convertesc panica în aventură erotică, femeile, mai răbdătoare, mai învăţate cu anxietatea, cu decepţia şi cu insatisfacţia, îşi impun să traverseze demn şi-acest ultim deşert. Exemplarele mai puţin înarmate pornesc pe calea reparării ireparabilului – în ce scop?: gimnastică, operaţii estetice, masaje, farduri – cele cu bani, evident; câte o operaţie de monturi, un coafat şi culori „tinereşti” – cele mai modeste. Există, oare, în viaţa omului vreo vârstă uşoară? Niciuna. Ce m-aş fi făcut dacă n-aş fi avut copii? De pe-acum simt atâtea panici în bietul meu suflet şi-n bietul meu trup de femeie. Aceşti copii şi meseria – singura mea asigurare tous risques. Încolo, nici măcar o zi, nici măcar o noapte, lângă un om pe care l-am iubit major, mistuitor. Mereu păduri, păduri, păduri ce-ar fi putut să fie… Mâine pleacă Gelu. De necrezut ce gol îmi lasă-n suflet plecarea acestui băiat care, fără plecarea asta, n-ar fi-nsemnat nimic pentru mine”.)

  — Sânziana, am impresia că de câtva timp se petrece cu tine ceva care te nemulţumeşte. Nu eşti în apele tale.

  — Ai dreptate, Tudor. Te rog să mă ierţi pentru ziua de ieri.

  — Nu-i nimic. Mama şi cu tine sunteţi modelele mele de echilibru. Mama, cu felul ei aspru, cu brutalităţile ei, cu privirea ei care-ţi face sunetul felii, înţelege esenţa vieţii şi dă la o parte, fără