un bărbat şi-o femeie, nu trebuie să-nvingi pudoarea? Dacă-ţi iubeşti mama, nu crezi că trebuie să-ţi învingi şi faţă de ea pudoarea?

  Sânziana tăcea. Se gândea dacă fiică-sa avea sau nu dreptate.

  — Mamă, dacă voiai să ai un copil „Oxford like”, aşa cum eşti tu, ar fi trebuit să-mi alegi alt tată, nu pe cuţitarul de Alexandru Bujor!

  — Nu-l iubeşti nici un pic pe „Alexandru Bujor”?

  — Îl iubesc, fir-ar el al dracu', dar îmi vine să-i scot ochii!

  — Maria, îţi urez să ai parte de-o viaţă-n care fiică-ta să nu-ţi poată spună ce mi-ai spus tu mie.

  Sânziana o privi cu melancolie.

  — Fetiţa mamei, ai să vezi mai târziu cât de complicat este şi sufletul şi trupul omului. De asta, nimeni nu te poate apăra.

  — Iartă-mă, mamă!

  Sânziana trecu pe lângă ea şi-o sărută-n creştet, ca pe vremea când Maria era un nod.

  La şase şi jumătate, a doua zi dimineaţă, când pornea după iaurt, Sânziana găsi un braţ de trandafiri, aşternuţi ca un covor, în faţa uşii de la intrare.

  * „În ajun de Sânziene, mi-aţi aşternut în faţa uşii un braţ de bujori. Atunci – era după-amiaza. Acum, la ce oră v-aţi sculat ca să-mi aşterneţi iar covor de flori? Dac-aţi şti cât vă iubesc! Dac-aţi şti cum vă iubesc!”.

  La Institut, se-ntâlni la ascensor cu Emil Giurăscu şi cu Adina Iamandi-Giurăscu.

  — Bună dimineaţa, spuse Sânziana, înglobându-i pe amândoi într-o singură privire.

  „Nici ăştia nu par fericiţi: nu par, fiindcă nu sunt”.

  Adina Iamandi-Giurăscu înclină abia perceptibil din cap.

  — Sărut mâna, Sânziana. Am de vorbit ceva cu tine, i se-adresează Emil Giurăscu, pe-un ton de-o familiaritate excesivă, privind-o evaluativ de sus şi până jos, de parcă n-ar fi fost nimeni de faţă.

  — Poftim, zise ea pe un ton neutru.

 

  („Ce porc! A luat-o din interes. Treaba lor. Dar să te porţi aşa cu ea?! De ce era nevoie de privirea asta cu care să-i facă rezumatul unei situaţii trecute dintre mine şi el! Cum te calcă bărbaţii-n picioare când nu te iubesc sau când nu te mai iubesc! Deşi n-o am la inimă pe domnişoara Iamandi, tot mi-e milă de ea”.)

  — Sărut mâna!

  Emil Giurăscu îi sărută Sânzienei podul palmei, neimpresionat de privirea ei dezaprobatoare.

  — De ce, Emile?

  — Sânziana, am şi eu un fix: tu! Mi-e un dor nebun de tine. Hai să ne vedem.

  — De ce te porţi aşa de urât cu nevastă-ta?

  — De ce mă port urât?

  — Crezi că azi te-ai purtat frumos cu Adina

  — Sânziana, m-am săturat de ea ca de mere pădureţe!

  — Erai sătul dinainte d'en goűter!

  — Nu mai pot simula. Moral – am mai putea ajunge la un modus vivendi, fizic însă nu mai pot. Nu te poţi culca cu-o femeie fără pic de apetit pentru ea.

  — Emile, nu sunt dispusă deloc s-ascult confidenţe! Apetitul tău pentru ea a scăzut brusc de când a rămas frate-său în Statele Unite şi-ai rărit-o cu „schimbul de experienţă”.

  — Eşti singură-n momentul ăsta?

  — În momentul ăsta şi poate şi-n restul momentelor vieţii mele.

  — Şi-atunci, pentru ce mă respingi aşa, fără drept de apel?

  — Iubesc pe cineva.

  — De mult?

  — De la 1 octombrie 1974.

  — Glumeşti?

  — De ce-aş glumi?!

  — Cum poţi ţine minte data exactă când ai început să iubeşti un om?

  — Uite că poţi!

  * „Da, domnule doctor. Am început să vă iubesc din ziua de 1 octombrie 1974. Plecam de la clinică. V-am întâlnit îmbrăcat de spital. „Sunteţi de gardă, domnule doctor?”. „Nu. Dar rămân până mâine-n spital. Am un copil grav bolnav în secţie”. „Al cui e?”. „De la un orfelinat”. Acela a fost momentul când, respectându-vă ca şi până atunci, rămânând la fel de reticentă faţă de dumneavoastră ca şi până atunci, am început să vă iubesc”

  — Şi-atuncea eu, care-am fost post 1974, cum de-am mai avut loc pe lângă această mare iubire?

 

  („Domnule doctor Murgu, dacă vă iubeaţi cu acea cucoană şi veneaţi să mă vedeţi pe mine, mă gândesc eu c-o fi mâncat şi ea vrun peşte-n faţa dumneavoastră”.)

  — Aşa cum pot arde nişte vrescuri alături de un sequoia care-a luat foc. Vreascurile pot doar să-i impurifice aerul.

  — Mai gândeşte-te la ce ţi-am spus, Sânziana. Pentru mine tu eşti sequoia.

  — Emile, mă pot gândi pân' la Ziua de Apoi, tot degeaba. Fă ce vrei cu viaţa ta, fără mine însă.

  La sfârşitul programului, Kölönte o invită la cinema.

  — Am auzit că e un film bun şi vreau să-l văd cu un om inteligent.

  Sânziana avu un moment de ezitare.

  — Să-i telefonez Mariei.

  După film, Kölönte o invită să bea sau să mănânce împreună.

  — Mulţumesc, dar vreau acasă.

  — Sânziana, între noi pot exista şi relaţii camaradereşti. Te-aş ruga să le-accepţi.

  În timp ce Sânziana era la cinema, acasă o aşteptau Alexandru Bujor şi Tudor Şerban. Pe Alexandru Bujor, incitat de refuzul Sânzienei, îl mânau un fel de draci spre ea ca spre orice-i stârnea cheful şi imaginaţia şi pe care nu putea pune mâna imediat, firea lui posesivă şi pofticioasă neadmiţând că, până la urmă, obiectul sau fiinţa cu pricina i-ar putea scăpa.

  Tudor Şerban venise fiindcă nu suporta situaţiile încordate între el şi Sânziana.

  — Unde e maică-ta? o-ntrebă Alexandru Bujor pe fiică-sa, Maria, care-acum era cu părul strâns la spate, îmbrăcată într-o rochiţă de casă din diftină, elevă cuminte care se pregătea să-şi facă lecţiile.

  — Mama? Cu un gagic la cinema.

  În timp ce dădea acest răspuns, se uită cu ochii micşoraţi: întâi – la taică-său, apoi – la Tudor. Nevrând să se dea-n spectacol