Și nici unul dintre ei nu s-a găsit să divulge cuiva „erezia” mea, cum avea să se întîmple mai tîrziu, cînd prin selecție, în fruntea organizației lor de tineret, U. T. M.-ul, aveau să fie puși cei „vigilenți”, cărora n-avea să le mai scape nimic…

[1] Gîndesc, prin urmare exist (lat.); afirmație a celebrului filozof francez René Descartes în Discurs asupra Metodei (1637), ca prim pas în procesul de cunoaștere (n. r.)

Capitolul XV

Cînd ajunsei acasă, arhitecții și ginecologul Salanțiu plecaseră și ei, rămăseseră rudele. Dar ce era tăcerea asta? Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de tăcere? Da, probabil! Mă așezai într-un fotoliu și așteptai să-și continue conversația, dar clipele treceau și nimeni nu deschidea gura. Mă uitai la Matilda, dar nu înțelesei: cine era urîta aia? Da, chiar Matilda, dar chipul ei era strîmbat, ca și cînd ar fi fost făcut din două chipuri suprapuse și acum o puternică zgîlțîitură interioară i-ar fi stricat secreta armonie. Exorbitați, ochii ei își pierduseră culoarea, verdele devenise albastru întunecat… Marele Vasile părea să rumege ceva în sensul că nu era bine ce se întîmplă, dar nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era treaba lui. Tamara își deschisese pleoapele lăsate și se uita la mine cu o curiozitate lacomă și neascunsă, aproape sfidătoare. Părinții și bunicii mei se uitau și ei la mine parcă mi-ar fi spus: dă-i afară pe toți, sînt contra ta și a noastră. Tasia rupse tăcerea: „Matilda, hai, gata!”

Gata ce?

„Lasă-mă, Tasia”, zise ea cu o voce care se debarasa de Tasia și de oricine ar fi încercat să-i dea sfaturi; Petea se arătă și el concesiv, ba chiar cunoscător al unor realități… „Vezi că pe urmă tu rămîi aici singură cu el, nu noi…” zise el. „Dar ce s-a întîmplat?!” murmurai eu nedumerit. „Mai întrebi ce s-a întîmplat? zise Matilda. Mai întrebi ce s-a întîmplat? repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întîmplat?” reluă paroxistic. „Da, confirmai eu senin, ce s-a întîmplat?” și vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu’ se întîmplase, dar nu mai avui timp, Matilda sări din fotoliu și se apropie de mine. „Unde-ai fost? Și nu așteptă răspunsul: unde ai fost, strigă și își înfipse mîna în părul meu și îmi smuci capul de astă dată țipînd neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai pierit, spune…” Într-o fracțiune de secundă gîndii că mîna ei în părul meu e un simplu gest nestăpînit care putea să însemne și dragoste furioasă și care se va opri, puteam apoi să rîd, dar ea continuă să mă zgîlțîie cu violență și atunci o plesnii peste față și ea bătu aerul și căzu pe-o parte, întîi peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli pe jos; dar nu stătu nici o clipă acolo, se ridică în genunchi, puse mîna pe vaza încărcată cu flori aduse de musafiri și în clipa următoare această vază trecu ca un proiectil pe lîngă capul meu și se sparse în curte prin frumosul vitraliu… Resimții șocul violenței neînfrînate, țipătul geamului spart, apoi bufnitura și explozia, ca un semn de sinistru, a vasului de sticlă. „Să nu mai îndrăznești, gîfîi ea revenind în fotoliu. Niciodată să nu mai îndrăznești…” Și arăta extrem de satisfăcută de ceea ce făcuse și de aceea glasul ei era acum perfect liniștit. Iar eu gîndii: Asta e mai rău decît ceea ce ai făcut, această oarbă satisfacție de a fi ridicat mîna asupra bărbatului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest bărbat, să-ți cauți altul. În același timp simții cum o picătură de sudoare mi se prelinge pe gît. Mă ștersei, nu era sudoare, ci sînge. Mă ridicai și mă dusei în baie fiindcă simțeam că mă ustură fața. Cînd mă uitai în oglindă văzui trei dîre de sînge pe obrazul drept, amestecate cu zdrențe de piele ruptă. Cînd avusese timp să mă gheruiască astfel? Probabil că fulgerător, în chiar clipa cînd o lovisem și abia după aceea căzuse. Mă spălai, dar sîngele reveni mai ales în cîteva locuri unde ghearele intraseră adînc. O furie rece mă năpădi, dar pe urmă mă liniștii. Din moment ce hotărîrea mea era luată, trebuia să-mi retrag și furia, nu mai avea nici un rost…

Mă întorsei în hol și foarte liniștit le spusei rudelor: „Vă rog să plecați.” „De ce să plece? zise Matilda. Nu pleacă nimeni, sînt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artimon, Petia, stați, de ce să plecați, fiindcă vrea el?” De altfel, nimeni nu schițase vreun gest că ar avea de gînd să se ridice. „Bine, zisei, stați…” gîndind, ce-o să faceți acuma, o să vă apucați să jucați leapșa pe furate? Spectacolul s-a încheiat și odată cu el și istoria unei iubiri moderne, foarte moderne chiar, dintre un universitar și o arhitectă, nu mai aveți ce vedea.

Așa credeam…

„Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfîrșit după ce triumfase, nu înainte ca pînă acum, tot nu vrei să-mi spui unde ai fost? Lași musafirii singuri și pleci și tu, tot ca un musafir. Păi musafir ești tu în casa asta? Ăsta e musafir la el în casă, constată ea cu un humor de care n-avea nici un chef. Da, că să ajute și el ca alți bărbați, de unde, și cînd se așază la masă și e servit se strîmbă că nu-i place mîncarea și nici măcar nu se ferește, scuipă alături. Lasă, nu te mai șterge, o să sufere Clara cîteva zile că n-o mai poți vedea pînă îți trece și pe urmă n-ai decît să pleci cu ea în Israel… Ai fi în stare să treci la jidanism și să vă duceți amîndoi acolo să lucrați într-un chibuț…”

Asta era formidabil! gîndii. Ea care se măritase cu un evreu, care îi cumpărase acest apartament al ei,cum spusese adineauri, vorbea ca și cînd în viața ei n-ar fi iubit tocmai un jidan… Mă