pridvor şi o luă grăbit spre poartă, fără să-l mai aştepte pe Giugudel. Mergând îşi aruncă un ochi într-o parte, uitându-se câtva timp în zare. într-adevăr se vedea spre Cotigeoaia o pată întunecată şi o îngrămădire îndepărtată de nori. Nu mai plouase de mult şi putea să fie chiar ploaie, acum sau la noapte. Putea însă tot aşa de bine să nu fie nimic, dar omul era dator să-şi pună la adăpost vitele şi uneltele şi să facă încă o sumedenie de alte treburi pe care ploaia le-ar fi stricat.

După Matei Dimir plecară şi ceilalţi şi cercetară şi ei o clipă cerul cu orizontul negru: da, avea să plouă, aici sau acolo. Aceia nu erau nori care să treacă degeaba pe deasupra pământului.

 

II

Şi se puse de altfel pe ploaie, mai curând ca norii să fi acoperit tot cerul şi să poată ajunge acasă cei care se aflau pe drum sau pe câmp. Era furtună, dar nu jos, ci undeva sus de tot, se vedea cum pe deasupra norilor mai coborâţi şi mai negri, urcau cu o viteză de parcă ar fi fost fiinţe vii alţi nori, de un alb ameninţător, precedaţi de braţe uriaşe de fum care încercuiau repede spaţiile albastre. De plouat însă nu ploua din ei, ci foarte paşnic din cei de jos, înceţoşând văzduhul şi micşorând lumina ca într-o înserare.

Moromete intră în casă şi din prag lăsă uşa larg deschisă, păstrând însă un pumn încleştat pe clanţă şi celălalt pe lemnul de deasupra broaştei, într-una din poziţiile lui de crucificat, când ridica şi fruntea şi se făcea parcă şi mai înalt:

– Ei, zise el, v-aţi socotit? Tu, asta, acuma că ai aflat, cu toate că am spus expre să nu sufle nimeni o vorbă, ce mai cauţi aici? Două pogoane pe care vreai tu să i le dai fetei ăşteia ca să mă lase pe mine singur, ei, i-am dat eu trei şi i-am trecut şi loc de casă să se mărite cu băiatul ăla al ei şi să stea aici: Nu mai zici că sunt gata să te arunc pe drumuri? Acuma să te înţelegi cu fi-ta, fiindcă credeai că numai tu ai pământ şi o să se ia fata asta după o smintită ca tine! Du-te la asta în vale, de ce te-ai întors iar?

Catrina tăcea potolită, dar neîmpăcată. Lumini ascuţite îi sticleau în ochii ei verzi. Nu se ştie de la cine aflase totul şi venise s-o ameninţe pe Ilinca, şi Moromete le lăsase pe amândouă în odaie şi el ieşise în pridvor să-i primească pe-alde Giugudel şi ceilalţi.

– O brazdă de pământ n-o să-ţi dau, zise Catrina, nu cu alt glas decât dacă ar fi vorbit unei străine. Ăsta te-a înşelat cum ne-a înşelat pe toţi toată viaţa şi mâine când o veni Achim ai să vezi că o să se ducă să-ţi ia îndărăt ce ţi-a dat. Numai în judecăţi o să vă ţineţi.

Dar Ilinca nu se sperie.

– El măcar, de bine de rău, mi-a dat şi nu mi-e frică mie de Achim, dar tu nu mi-ai dat nimic, şi dacă nu era tata cine ştie ce mai ieşea, că nici acuma nu mă măritam. Să te duci şi să mă laşi în pace. Dacă o să vreai să-mi dai ceva peste o lună, când m-oi mărita, o să zic şi eu că am o mamă, dacă nu, n-ai decât să-i dai Alboaicii, dar atunci să nu te mai prind p-aici!

– Aşa vorbeşti cu mine, că te-am crescut şi am pătimit? zise mama.

– Asta a fost odată, făcu Ilinca şi mâna ei voinică flutură prin aer în semn că e aşa de mult de-atunci că chiar să vrei şi n-ai mai putea să stai acum şi să-ţi aduci-aminte...

Între timp, atrase de ceea ce se putea întâmpla acasă la părinţi prin întoarcerea aceasta neaşteptată a mamei (nu se ştia încă de ce se hotărâse ea brusc la pasul de împăcare) veniseră şi Tita şi Alboaica şi fără să întrebe nimic aflaseră numaidecât din gura mamei ce se întâmplase. Alboaica îşi plimbă liniştită capul de la un umăr la altul şi surâse. Deşi era adevărat că nu i-ar fi stricat un pogon de la maică-sa dacă rămânea la ea, totuşi nu l-ar fi vrut cu preţul unei rupturi atât de adânci în familia mamei, cu toate că unii erau în stare pentru mult mai puţin să se înstrăineze de ai lor până la mormânt şi să trăiască învrăjbiţi şi singuri ca nişte lupi. Tita însă când auzi se făcu albă la faţă. Trei pogoane de la tata Ilinchii şi ei nimic, plus jumătate din locul de casă!...

– Tată, strigă ea, ridicându-se de pe pat şi apropiindu-se de geam, ia vin’ încoace! Lasă-i niţel pe nea Costache şi pe nea Matei!

Moromete se supuse cu o grabă obişnuită, tocmai ca să nu înţeleagă prietenii lui că la el în casă se întâmpla iar ceva neobişnuit, şi intră înăuntru, închise cu grijă uşa şi întrebă ce era.

– Păi eu credeam, făcu el apoi – şi auzindu-l ai fi zis că e aşa de încolţit că nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa – totdeauna am zis că dacă e pământul meu, fac ce vreau cu el!

– Cum faci ce vreai, zise Tita, fără să mai ia în seamă aceste întorsături de gândire, tocmai în astfel de clipe te repezişi să-i dai ei trei pogoane şi acuma o să-i dea şi mama, şi ce socoteală e asta care-o faceţi voi în cap? Aveţi copii sau nişte ţigani prinşi de mici, de care să vă bateţi joc! Unuia cinci pogoane şi altuia două?

Moromete însă nu se turbură:

– Spune şi tu, de, tu dacă ai fi în locul meu ai face ce ţi-ar zice unul şi altul sau te-ai lua după mintea ta, dat fiind că eşti liber să procedezi cum crezi tu de cuviinţă? Tu ai luat de la mă-ta două pogoane, dar Ilinca vrea şi ea să se mărite şi mă-ta o ameninţă că nu-i dă. E aci de faţă, socotiţi-vă cu ea nu cu mine,