— Bună ziua! Îl salută Hoshino cu o voce veselă.

  — Bună ziua! Răspunse el. Bine aţi venit!

  — Am vrea să citim ceva.

  — Desigur, zise Oshima. Puteţi citi orice doriţi. Biblioteca noastră este deschisă publicului larg. Aveţi acces liber la rafturi. Fişele pentru căutare şi calculatorul vă stau la dispoziţie. Dacă aveţi vreo întrebare, vă ajut cu cea mai mare plăcere.

  — Mulţumim.

  — Vă interesează vreun domeniu aparte sau căutaţi ceva anume?

  Hoshino clătină din cap.

  — Deocamdată nu. Ne interesează mai degrabă biblioteca în sine. Treceam pe aici, ne-a atras atenţia şi ne-am gândit să intrăm. Clădirea e superbă.

  Oshima flutură un zâmbet graţios şi luă în mână un creion lung şi ascuţit.

  — Aşa ajunge multă lume pe la noi.

  — Mă bucur, spuse Hoshino.

  — Dacă aveţi cumva timp, începând cu ora două, oferim un scurt tur al bibliotecii. Se organizează în fiecare dupăamiază de marţi şi doamna directoare oferă câteva detalii despre istoria acestei biblioteci. Iar astăzi este chiar o zi de marţi.

  — Sună interesant. Nea Nakata, ce zici, mergem?

  Cât au discutat Hoshino şi Oshima, Nakata şi-a frecat pălăria în mâini şi s-a uitat absent împrejur, dar şi-a revenit în fire când s-a auzit strigat.

  — Da? Despre ce este vorba?

  — De la două se vizitează biblioteca, ce zici, mergem?

  — Da, domnule Hoshino. Vă mulţumesc. Nakata ar dori să o viziteze.

  Oshima le urmărea conversaţia cu interes. Nakata şi Hoshino – oare ce legătură putea fi între ei? Nu păreau rude. O pereche neobişnuită, şi ca vârstă, şi ca înfăţişare.

  Nu păreau să aibă nimic în comun. În plus, acest domn Nakata avea un stil mai ciudat de a vorbi şi ceva care îţi capta atenţia. Dar nu era ceva rău.

  — Aţi venit de departe? Întrebă Oshima.

  — Da, din Nagoya, se grăbi Hoshino să răspundă înainte să apuce Nakata să deschidă gura. Dacă scotea vreun „am venit din sectorul Nakano”, se complica treaba. Deja se vorbea la ştiri despre un bătrân cu semnalmentele lui, implicat în crima din Nakano. Din fericire, din câte ştia, încă nu publicaseră vreo fotografie cu el.

  — Deci veniţi de departe.

  — Da. Am traversat un pod şi am ajuns aici. A fost un pod splendid, zise Nakata.

  — Aşa este. Este un pod foarte mare. Eu încă nu l-am traversat, dar…

  — Nakata nu mai văzuse niciodată un pod atât de mare.

  — În construcţia sa, explică Oshima, s-au investit extrem de mult timp şi extrem de mulţi bani. Ziarele spun că Administraţia Drumurilor Publice, care administrează Podurile şi autostrăzile, înregistrează anual pierderi de o sută de miliarde de yeni, sumă acoperită în mare parte din taxe.

  — Nakata nu prea înţelege ce înseamnă o sută de miliarde de yeni.

  — Sincer să fiu, nici eu. Orice sumă, odată ce depăşeşte o anumită limită, nici nu mai pare reală. Pe scurt, o mulţime de bani.

  — Vă mulţumim, se amestecă şi Hoshino. Dacă îl lăsa, cine ştie ce era în stare să mai spună Nakata. Pentru vizită, să venim aici la ora două?

  — Da, veniţi aici la ora două. Doamna directoare vă va îndruma.

  — Până atunci o să stăm să citim.

  Oshima i-a privit îndepărtându-se, învârtind creionul între degete, apoi s-a întors la lucru.

  Cei doi şi-au ales câte ceva de la raft. Hoshino a luat Beethoven şi epoca sa. Nakata a cărat în braţe câteva albume cu mobilă şi le-a pus pe masă. A inspectat apoi ca un câine fiecare colţişor al încăperii, atingând câte ceva, adulmecând, privind fix câte un loc anume. Până după prânz nu a mai apărut nici un alt cititor, aşa că nu avea cine să-i observe îndeletnicirile.

  — Tataie! Îl strigă Hoshino în şoaptă.

  — Da. Ce este?

  — Am o rugăminte. Încearcă să nu spui nimănui că ai venit din Nakano, da?

  — De ce anume?

  — Dacă mă apuc să-ţi explic, ne lungim. Pe scurt, aşa cred eu că ar fi mai bine. Dacă ar afla lumea că vii din Nakano, ar putea să ne facă probleme.

  — Am înţeles, spuse Nakata, dând amplu din cap. Nu este bine să avem probleme. Nakata nu va spune că vine din Nakano.

  — Te rog. Apropo, ai găsit ce căutai?

  — Nu. Încă nu am găsit nimic.

  — Dar sigur ăsta e locul, da?

  — Da. Înainte de culcare, am mai vorbit puţin cu piatra.

  Acesta este locul.

  — Atunci e bine.

  Hoshino a încuviinţat şi s-a întors la biografia lui Beethoven. Beethoven era un om foarte mândru, pe deplin încrezător în propriul talent şi care nu îi linguşea niciodată pe nobili. Pentru el, arta şi expresia adecvată a sentimentelor erau lucrurile supreme în lume, demne de cel mai înalt respect, iar puterea politică şi averile trebuiau puse în slujba lor. Când Haydn locuia la familii de aristocraţi – cum se întâmpla mai mereu – mânca împreună cu slugile. In vremea lui, muzicienii aparţineau clasei servitorilor (Haydn, care era foarte sociabil şi iubea oamenii, prefera să mănânce cu slugile, decât să îndure o masă alături de aristocraţi).

  Beethoven însă se înfuria cumplit când era pus în asemenea situaţii insultătoare, arunca cu lucruri de pereţi şi insista să fie tratat pe picior egal cu aristocraţii. Era iute la mânie (chiar îi sărea foarte repede muştarul) şi, odată enervat, nu se mai controla. Şi în politică avea orientări radicale, pe care nu se străduia să le ascundă. Când a început să surzească, temperamentul său s-a agravat. Cu cât înainta în vârstă, muzica sa căpăta o perspectivă mai largă, dar în acelaşi timp devenea mai densă şi mai interiorizată. Doar Beethoven era în stare de lucruri atât de contrastante, însă