această înclinare neobişnuită a dus treptat la distrugerea sa. Trupul şi mintea umană sunt lucruri limitate, a căror structură nu este proiectată să reziste la un asemenea efort.

  „E greu şi să fii maestru”, îşi zise Hoshino lăsând cartea şi oftând impresionat. În sala de muzică de la şcoală aveau un bust din bronz al lui Beethoven şi îşi amintea bine privirea lui încruntată, dar nu ştiuse că acest om fusese supus la atâtea încercări în viaţă. „Cred şi eu că ajunsese să aibă mutra aia încruntată”, se gândi el.

  „Eu n-am nici o şansă să ajung un maestru”, îşi zise el mai departe şi se uită spre Nakata. Acesta răsfoia atent în albumele cu mobilă de artă populară şi simula folosirea daltei sau a rindelei. La vederea mobilei, corpul său părea să reia de la sine vechea îndeletnicire.

  „Omul ăsta ar putea să ajungă un maestru”, îşi spuse „oshino. „Oamenii obişnuiţi nu pot. E mare lucru.”

  După ora douăsprezece, în sala de lectură au mai apărut două femei de vârstă medie, drept pentru care cei doi au ieşit să ia o gură de aer. Hoshino pregătise nişte pâine să aibă ce mânca la prânz, iar Nakata avea, ca de obicei, termosul cu ceai în traistă. Hoshino s-a dus la recepţie şi l-a întrebat pe Oshima dacă exista vreun loc prin preajmă unde puteau să stea să mănânce.

  — Desigur. Avem o prispă. Puteţi lua masa acolo, admirând grădina. Dacă doriţi, mai târziu puteţi servi nişte cafea. Este deja pregătită.

  — Mulţumim. Biblioteca asta e foarte ospitalieră.

  Oshima zâmbi, dându-şi bretonul pe spate.

  — Da, nu este o bibliotecă obişnuită. Se poate spune că este ospitalieră. Dorinţa noastră a fost să creăm un spaţiu prietenos în care să se poată citi în tihnă.

  Foarte simpatic, îşi spuse Hoshino. Deştept, îngrijit, binecrescut. Şi extrem de amabil. O fi homosexual, mai ştii?

  Însă Hoshino nu avea nici un fel de prejudecăţi faţă de homosexuali. Fiecare cu ce-i place. Dacă există oameni care vorbesc cu pietrele, atunci nu-i ciudat ca un bărbat să se culce cu alt bărbat.

  După masă, Hoshino s-a ridicat, s-a întins bine, s-a dus singur la recepţie şi s-a servit cu o cafea fierbinte. Nakata a rămas pe prispă şi îşi bea ceaiul, privind păsările din grădină.

  — Aţi găsit vreo carte care să vă stârnească interesul?

  Îl întrebă Oshima pe Hoshino.

  — Da, m-am uitat pe o biografie a lui Beethoven. E foarte interesantă. Povestea asta despre viaţa lui mi-a dat multe de gândit.

  — Aşa este. E puţin spus că a avut o viaţă grea.

  — Da, foarte grea viaţă. Dar părerea mea, mai degrabă vina a fost a lui. Nu era deloc cooperant din fire şi nu se gândea decât la el. Doar la el şi la muzica lui. Era în stare să sacrifice orice pentru ea. Cred că era tare greu să stai lângă un tip ca el. Eu unul i-aş fi zis: „Băi, Ludwig, ia mai lasă-mă!” Nici nu mă mir că nepotul lui a luat-o razna. Dar muzica e superbă. Îţi ajunge direct la inimă. Foarte ciudat.

  — Aşa este, încuviinţă Oshima.

  — Dar de ce a trebuit să ducă o viaţă aşa de dură? Nu putea şi el să fie mai cumpătat, mai obişnuit?

  Oshima începu să învârtă creionul între degete.

  — Da, dar pe vremea lui Beethoven, exprimarea egoului era considerată un lucru foarte important. Înainte, pe vremea monarhiei absolute, fusese puternic reprimată, considerată inadecvată, ca o deviaţie socială. La începutul secolului al nouăsprezecelea, odată cu urcarea la putere a clasei burgheziei, această constrângere a fost numaidecât suprimată, iar egoul a putut fi exprimat în voie. Libertatea şi emanciparea egoului au devenit sinonime. În arte, în speţă în muzică, au înregistrat un val de schimbări. Urmaşii lui Beethoven, cum ar fi Berlioz, Wagner, Liszt, Schumann, au dus vieţi excentrice, furtunoase. La vremea aceea, excentricitatea era văzută ca un mod ideal de viaţă. Foarte simplu. S-a numit epoca romantismului. Pe de altă parte, sunt convins că acest mod de viaţă le era şi lor greu uneori, spuse Oshima. Vă place muzica lui Beethoven?

  — Nu am ascultat suficient ca să pot spune dacă îmi place sau nu, recunoscu Hoshino. De fapt, n-am ascultat mai nimic. Pur şi simplu îmi place Arhiducele.

  — Şi mie îmi place foarte mult.

  — O prefer cântată de Million Dollar Trio.

  — Preferinţa mea personală se îndreaptă către grupul ceh, Suk Trio. Au un sunet foarte armonios, care îţi aduce în nări mirosul vântului care străbate o pajişte. Am ascultat şi varianta celor de la Million Dollar Trio. Rubinstein, Heifetz şi Feuermann. O interpretare elegantă, care îţi rămâne în suflet.

  — Domnule… Oshima, zise Hoshino aruncând un ochi la plăcuţa cu numele de pe birou. Văd că te pricepi la muzică.

  — Nu pot spune că mă pricep la muzică, răspunse Oshima zâmbind. Îmi place şi ascult foarte mult când sunt singur.

  — Aş avea o întrebare: are muzica puterea de a schimba

  °mul? Adică poţi să asculţi o anumită muzică la un anumit moment şi să simţi cum se schimbă ceva complet în tine?

  — Sigur că da, zise Oshima dând aprobator din cap. Când experimentăm un anumit lucru, în corpul nostru se întâmplă ceva, un fel de reacţie chimică. Când ne uităm apoi înăuntrul nostru, vedem că totul a mai urcat o treaptă, că lumea noastră s-a mai extins cu un pas. Mi se întâmplă şi mie. Rar, dar mi se întâmplă. E la fel ca dragostea.

  Hoshino nu avusese niciodată experienţa unei iubiri prea mari, dar a dat aprobator din cap.

  — Ăsta e mare lucru, nu? Adică pentru noi, pentru viaţa noastră.

  — Da, aşa cred şi eu. Fără el, viaţa noastră ar fi foarte searbădă. Berlioz spunea că, dacă mori fără să fi citit Hamlet, e ca şi cum ai