— Într-o mină de cărbune…

  — Este un argument extrem, tipic secolului al nouăsprezecelea.

  — Mulţumesc pentru cafea. Mă bucur că am stat de vorbă.

  Oshima îi răspunse printr-un zâmbet cald.

  Până la ora două, cei doi au stat şi au citit. Nakata îşi devora albumele cu mobilă, gesticulând mai departe. Pe lângă cele două femei, mai apăruseră trei vizitatori, dar singurii interesaţi de turul bibliotecii erau tânărul şi Nakata.

  — Sigur nu vă deranjează dacă suntem doar doi participanţi? Atâta osteneală doar pentru noi…, îi zise Hoshino lui Oshima.

  — Nu vă faceţi nici o grijă. Doamna directoare oferă acest tur cu cea mai mare plăcere, chiar şi unui singur vizitator.

  La două fix, o femeie frumoasă, între două vârste, a coborât scările. Avea un mers frumos, cu spatele perfect drept. Purta un costum bleumarin, bine croit şi pantofi negri cu toc. Avea părul prins în coc la spate şi la gât un lănţişor de argint. Arăta foarte îngrijită, cu mult bun gust.

  — Bună ziua. Numele meu este Saeki şi sunt directoarea acestei biblioteci, spuse ea cu un zâmbet liniştit. Sunt directoare, cu toate că aici suntem doar eu şi domnul Oshima.

  — Eu sunt Hoshino.

  — Nakata a venit din sectorul Nakano, zise Nakata, strângându-şi pălăria în mâini.

  — Bine aţi venit de departe! Răspunse ea. Hoshino a simţit cum îi îngheaţă sângele în vine, dar doamna Saeki nu a părut să bage nimic de seamă. Evident, nici Nakata nu a realizat nimic.

  — Da. Nakata a traversat un pod foarte mare.

  — Este o clădire superbă, interveni Hoshino, de teamă să nu se lungească din nou conversaţia despre pod.

  — A fost construită la începutul erei Meiji, ca bibliotecă şi casă de oaspeţi a familiei Komura. Mulţi artişti şi literaţi au poposit aici. Face parte din patrimoniul cultural al oraşului Takamatsu.

  — Literaţi? Întrebă Nakata.

  Doamna Saeki zâmbi.

  — Toţi cei care se ocupă de literatură – scriitori, poeţi, romancieri. Odinioară, familiile înstărite de peste tot îi sprijineau pe artişti. În acele vremuri nu se putea trăi din artă, ca în zilele noastre. Familia Komura a fost una dintre aceste familii înstărite din partea locului, care au sprijinit cultura de-a lungul multor ani. Biblioteca noastră a fost construită şi funcţionează pentru a transmite posterităţii această moştenire.

  — Nakata ştie despre oamenii înstăriţi. Durează mult timp ca să devii om înstărit.

  — Aveţi dreptate, spuse doamna Saeki zâmbind. Durează mult timp ca să devii un om înstărit. Timpul nu se poate cumpăra cu bani, oricâţi ai avea. Să începem de la etaj.

  Au vizitat pe rând încăperile de la etaj. Ca de obicei, doamna Saeki a vorbit despre artiştii care locuiseră acolo şi le-a arătat operele lăsate în urmă. Pe biroul din camera ei de lucru era obişnuitul stilou. Pe tot parcursul turului, Nakata a privit cu interes fiecare obiect în parte, nepărând să asculte nici o explicaţie. Rolul de a răspunde îi revenea lui Hoshino. Dădea din cap la intervale regulate, aruncând câte o privire furişă către Nakata, îngrozit să nu facă ceva ciudat. Însă acesta doar studia cu atenţie fiecare lucru în parte. Doamna Saeki nu părea deloc preocupată de Nakata.

  Îşi îndeplinea rolul de ghid cu un zâmbet pe faţă, oferind explicaţii succinte. O persoană foarte stăpână pe sine, o admiră Hoshino în sinea sa.

  Vizita s-a încheiat în douăzeci de minute, iar cei doi i-au mulţumit. Pe tot parcursul turului, zâmbetul nu i-a părăsit chipul nici o secundă, însă, privind-o, Hoshino a simţit că îi devin neclare anumite lucruri legate de ea. Femeia asta se uită la noi zâmbind, dar nu ne vede. Adică se uită la noi, dar vede altceva. Ne-a explicat nişte chestii, dar mintea îi era în altă parte. Este politicoasă, amabilă, ireproşabilă.

  Când o întrebi ceva, răspunde frumos şi pe înţeles, dar parcă nu pune inimă. Sigur, în nici un caz nu-i displace ce face. Într-o anumită măsură, chiar pare încântată să-şi îndeplinească acest rol cu precizie. Doar că nu pune inimă.

  Cei doi s-au întors în sala de lectură şi s-au adâncit fiecare în cartea sa, în tăcere. Hoshino întorcea paginile şi se gândea fără să vrea la doamna Saeki. Femeia aceasta frumoasă avea ceva neobişnuit, căruia nu reuşea să-i dea un nume. Până la urmă a renunţat să-şi mai bată capul şi s-a reapucat de citit.

  La trei, Nakata a sărit dintr-odată în picioare, o mişcare ciudat de sprintenă şi hotărâtă pentru el. Îşi strângea cu putere pălăria în mâini.

  — Tataie, încotro? Îl întrebă Hoshino în şoaptă. Dar Nakata nu i-a răspuns. Cu buzele lipite, s-a îndreptat spre ieşire, fără să-şi ia lucrurile aşezate jos, la picioare. Hoshino a închis cartea şi s-a ridicat. Se purta prea ciudat.

  — Stai aşa, îi zise el, dar când a realizat că Nakata nu avea de gând să-l aştepte, a pornit în grabă după el. Ceilalţi vizitatori şi-au întors privirile către ei.

  Înainte să ajungă în hol, Nakata a cotit la stânga şi a început să urce scările fără urmă de ezitare. La baza scărilor era un semn pe care scria „Accesul interzis persoanelor neautorizate”, însă Nakata l-a ignorat – oricum nu putea să-l citească. Tălpile tocite de cauciuc ale tenişilor săi se auzeau urcând treptele cu iuţeală.

  — Mă scuzaţi! Strigă Oshima după el, aplecându-se peste birou. Nu aveţi voie să intraţi acolo!

  Însă Nakata nu a părut să-l audă. Hoshino a urcat în fugă după el.

  — Tataie, nu e voie acolo!

  Oshima a ieşit şi el de după birou şi a pornit după ei.

  Fără să ezite, Nakata a traversat holul şi a intrat în birou. Ca de obicei, uşa era larg deschisă. Doamna Saeki stătea şi scria, cu spatele la fereastră. Auzind paşii, şi-a ridicat privirea şi l-a văzut pe Nakata. Acesta se