— Tataie, nu e voie aici, îi spuse Hoshino, punându-i mâna pe umăr. Astea sunt regulile. Hai înapoi.

  — Nakata are ceva de spus, răspunse acesta, privind-o pe doamna Saeki.

  — Despre ce este vorba? Îl întrebă ea pe un ton calm.

  — Este vorba despre piatră. Despre piatra de intrare.

  Doamna Saeki îl privi o vreme în tăcere. În ochi îi strălucea o lumină perfect neutră. Clipi apoi de câteva ori şi închise cartea pe care o citea. Îşi sprijini mâinile pe birou şi se uită din nou la Nakata. Părea că nu se poate hotărî ce să facă, dar încuviinţă scurt din cap. Se uită la Hoshino, apoi la Oshima.

  — Aţi putea, vă rog, să ne lăsaţi puţin singuri? Aş vrea să discut cu dânsul. Vă rog să închideţi uşa.

  Oshima a ezitat o clipă, dar până la urmă a încuviinţat.

  L-a luat uşor pe Hoshino de braţ, a ieşit cu el în hol şi a închis uşa.

  — Sigur e în regulă? Îl întrebă Hoshino.

  — Doamna Saeki e aptă să judece şi singură, îi răspunse el, coborând scările. Dacă spune că este în regulă, atunci este în regulă. Nu-ţi face probleme pentru dânsa. Mai bine hai să bem o cafea.

  — De Nakata ştiu că degeaba îmi fac probleme. Vorbesc serios, răspunse Hoshino, clătinând din cap.

  Capitolul 41

  De data aceasta intru pregătit în pădure. Busolă şi cuţit, bidon cu apă, mâncare pentru situaţii de urgenţă, mănuşi de protecţie, un spray cu vopsea galbenă, găsit în şopron, şi toporişca. Le pun într-un rucsăcel de nailon (pe care l-am găsit tot în şopron) şi mă avânt în pădure. Pe părţile de piele expusă îmi dau cu spray împotriva insectelor. Mă îmbrac cu o bluză cu mânecă lungă, îmi înfăşor un prosop în jurul gâtului şi îmi pun pe cap şapca de la Oshima. Cerul e înnorat, e cald şi umed şi parcă ar sta să plouă. Mă hotărăsc să îndes în rucsăcel şi o pelerină de ploaie. Stoluri de păsări brăzdează cerul încărcat de nori cenuşii şi joşi, chemându-se între ele.

  Ca de obicei, ajung uşor până la luminiş. Verific busola să indice nordul şi mă avânt mai adânc în pădure. De data aceasta las din loc în loc semne cu vopsea pe trunchiurile copacilor. Dacă mă ţin după ele, ar trebui să-mi găsesc drumul înapoi fără nici o dificultate. Vopseaua nu e ca firimiturile de pâine, să o mănânce păsările, ca în Hansel şi Gretel.

  Fiind echipat, nu mă mai apasă frica aceea puternică.

  Sunt încordat, desigur, dar am pulsul liniştit. Ce mă mână e curiozitatea. Vreau să ştiu ce e mai departe pe drumeagul ăsta. Dacă nu e nimic, vreau să aflu că nu e nimic. Trebuie să ştiu. Înaintez atent, pas cu pas, consemnând în memorie tot ce văd.

  Din când în când se aud zgomote ca de obiect care cade pe pământ sau de podea care scârţâie sub ceva greu, însă nu ştiu ce anume sunt. Mi-e greu şi să-mi imaginez. Par să vină de departe, dar şi de aproape. Simţul distanţei se destinde şi se contractă. Aud şi fâlfâit de aripi trecându-mi pe deasupra capului. Se aude mai tare decât ar trebui. Mă opresc şi ciulesc urechile. Cu răsuflarea tăiată, aştept să se întâmple ceva. Dar nu se întâmplă nimic. Pornesc mai departe.

  Cu excepţia zgomotelor răzleţe, în jur e linişte. Nu bate vântul şi nu se aude nici freamăt de frunze. Tot ce se aude sunt paşii mei înaintând prin iarbă. Crengile uscate mi se frâng sub tălpi cu un trosnet sec.

  Ţin în mâna dreaptă toporişca proaspăt ascuţită. Simt în palmă coada ei aspră. Deocamdată nu îmi foloseşte la nimic, dar îmi dă senzaţia că mă protejează. Mă protejează – împotriva a ce? Prin pădurile astea nu sunt nici urşi, nici lupi. S-ar putea să fie câţiva şerpi veninoşi. Dar, dacă stau să mă gândesc, fiinţa cea mai periculoasă din pădure nu sunt chiar eu? Nu cumva mi-e teamă de propria-mi umbră?

  Cu toate acestea, am senzaţia că sunt privit şi ascultat.

  Ceva mă supraveghează de la distanţă. Îmi priveşte fiecare mişcare cu răsuflarea tăiată, ascuns în umbră. Îşi ciuleşte urechea la zgomotele pe care le scot, încercând să ghicească încotro mă îndrept şi cu ce scop. Mă străduiesc să nu mă gândesc la ei. Este probabil doar o iluzie, iar iluziile, cu cât te gândeşti mai mult la ele, cu atât capătă proporţii mai mari, o formă mai definită, până când încetează să mai fie simple iluzii.

  Încep să fluier ca să alung liniştea – saxofonul sopran al lui John Coltrane din My Favourite Things. Desigur, fluieratul meu anemic nu poate să redea complexitatea şi bogăţia notelor sale. Doar încerc să adaug câte ceva la sunetele pe care mi le amintesc. Mai bine decât nimic. Mă uit la ceas.

  E zece şi jumătate. Cam acum Oshima se pregăteşte să deschidă biblioteca. Azi e… miercuri. Mi-l imaginez udând grădina, ştergând mesele de praf şi preparând cafeaua, îndeletnicirile mele obişnuite. Însă acum sunt într-o pădure adâncă şi mă îndrept către un loc şi mai adânc. Nimeni nu Ştie că sunt aici. Doar eu şi cu ei.

  Urmez mai departe drumul. „Drum” e mult spus. Este Probabil doar un coridor natural format de curgerea apelor de-a lungul timpului. După ploi abundente se formează torenţi care erodează pământul, duc la vale ierburile şi dezvelesc rădăcinile copacilor. Dacă întâlnesc pietre mari în cale, le ocolesc. Când se opreşte ploaia şi apele se retrag, mai rămân doar albiile uscate, gata să fie folosite de oameni drept cărări. În cea mai mare parte sunt năpădite de buruieni şi ferigi, iar dacă nu eşti atent, le poţi pierde din ochi foarte uşor. Pe anumite porţiuni, panta