prea înțelegeam, recunosc, dar a venit el și a început să-l îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divorțează, desparte-te, îți ratezi viața, tu ești poet, te împiedică să scrii. Venea la noi în casă și se uita la mine crunt, distant, rece, stăpîn pe el, indiferent, nepăsător. Recunosc că, față de el, bărbatu-meu de-atunci parcă era încă în scutece. Ăsta bărbat, mi-am zis, și mi-a sucit capul așa de tare, că am început să fac numai ce-mi spunea el. Îmi scria scrisori din școala militară, furios ca și cînd ar fi avut vreun drept asupra mea, că de ce n-am intentat divorțul? Ce mai aștept? Și vorbe urîte la adresa fostului meu soț, care, oricum, îi era prieten și ținea foarte tare la el și nu era vinovat de nimic, nu-i făcuse nici un rău. Da, voiam să divorțez, dar nu așa! Am încercat să-l potolesc, am plecat într-o excursie împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el și cu mine nu mai putem trăi împreună, dar că să ne gîndim bine dacă noi doi ne potrivim. Atît i-a spus! Rămîn eu în urmă cu el (și mă arătă cu degetul, nu mai aveam nume!) și îl întreb: ei, ce-a zis? A început să-l înjure! Pe urmă ne-am așezat la masă, la iarbă verde, și l-a luat peste picior, că e timpul să răspundem la o întrebare a unui mare filozof bulgar. Își bătea joc de el! Și ăla, săracul, ce putea să facă! Era el înalt, dar n-avea puterea să sară la bătaie, și l-a adus în stare să se urce și să urle prin copaci!… Da, dragă, am crezut c-a înnebunit! își desfăcu ea brațele înspăimîntată retrospectiv. Să stai alături de nevasta ta legitimă și să te vezi luat peste picior de… un străin, cum să nu-ți vie să te urci prin copaci și să urli? Mai bine se băteau, era mai bărbătește, dar nu să-l umilească în sensibilitatea lui de om, nu de cîine, să-i dai un picior după ce i-ai fost prieten și i-ai luat mințile nevesti-sii.”

Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu și cu Petrică să ne batem! gîndii, și eventual Petrică să iasă învingător sau, în orice caz, să încasez eu ceva… chiar dacă Petrică ar fi încasat mai multe. Sau și mai bine, Petrică să-mi fi dat o serie de pumni în cap, și eu, „generos”, să nu-i fi răspuns. Poate că așa aș fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit ideea, a preferat să insinueze că nu pe Matilda o iubeam eu, ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze și lui taică-său.

„Uite-l, rîde, strigă Matilda (poate că fără să vreau, avusesem un surîs?), lui i se par toate astea ceva, așa, de rîs, de călcat în picioare. Asta e ceva, așa, nemaivăzut… Ei, află că te-ai înșelat, domnule! Mi-a venit mintea la cap!” „Păi atunci e bine, zise bunicul cu humorul lui de care apoi, mai tîrziu, de cîte ori îmi aduceam aminte rîdeam în hohote singur, chiar și pe stradă. E bine, repetă el dînd și dintr-un umăr și aplecîndu-și și capul spre acel umăr, ca o expresie a evidenței. Vă despărțiți, băiatul e tînăr și de fete e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai facă…” „Să vedem cine îl ia, strigă Matilda. El frumos nu știe să se poarte, de iubit așa să-i bată și lui inima pentru o femeie nu e în stare, la rude nu ține și asta n-ar fi nimic, că nu ține, dar le batjocorește… Îl invită și pe el Tasia la o petrecere. Nu, că nu vine. Cum să nu vii, dragă?! exclamă ea indignată, o indignare înaltă. Sînt rudele soției tale. Pînă la urmă îi explic eu că n-o să stăm mult, în fine intră pe ușă cu o falcă în cer și una în pămînt, nu dă mîna cu nimeni, la mine se uită de sus parcă ar fi sosit marele senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care în viața mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei rude. Asta e ceva, așa, nemaipomenit! (și deschise un braț și făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cosmică!). Că cică dacă pe Tamara o păzește un drac, unul care a văzut odată la gîrlă o muiere goală și el a zis că e un om cu… alea în piept și s-a dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă nu cumva dracu-ăsta i l-a trimis ei, Tamarei, ca s-o servească…” „Păi așa și e, zise bunicul. Orice muiere are un drac!”

Bunicul începu să mă irite cu intervențiile lui: mă uitai la Matilda crunt, simulînd că aș fi copleșit și furios ca să-mi dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc cînd tocmai aflam că infama Tamara îi povestise totul, nu numai scena de la Tasia, ci și în mod sigur, cum aveam să aflu, o oră mai tîrziu, și istoria cu Nineta Romulus și cu Căprioara; se interesase, făcuse, cum se zice, investigații și trebuie să recunosc că tot ceea ce aflase era exact, în afară de cîteva lucruri esențiale în ceea ce o privea pe Căprioara și venise și-i spusese Matildei; o făcuse din proprie inițiativă? asta era neîndoielnic: o crezusem femeie fatală, cînd colo era o poamă vanitoasă care ținea la cinstea bărbatului pe care îl înșela pe toate drumurile, da, dar îl înșela ea, noi trebuie să continuăm să-l respectăm, și pe ea în primul rînd, să nu-i spunem la masă ce nu trebuie. Mare doamnă ea, cum, soție de brigadier silvic… „Pe urmă, zice, îi spune, Tamarei adică, continuă Matilda, ai de gînd să asculți mai departe vorbăria ăstuia? Adică a lui Vasia. Fratele meu e pentru el ăsta și ce spune el e vorbărie! Poftim! Și-i spune Tamarei: Cum trăiești tu cu gringalet-ul tău? Tamara nu știa că