melodramă comercială turnată de un regizor abil precum Muzaffer Bey, care urma s-o scoată în evidenţă pe Füsun, avea s-o facă repede celebră în întreaga Turcie, de la Edirne la Diyarbakir. Desigur că gloatele înghesuite prin cinematografe puturoase, neaerisite, încălzite cu sobe de cărbuni, elevii fugiţi de la şcoală, şomerii, casnicele visătoare şi bărbaţii în călduri, ducând dorul femeilor, aveau să fie fascinaţi de frumuseţea şi bunătatea lui Füsun. Mă surprindeam apoi chibzuind că, de îndată ce avea să

devină vedetă, aşa cum îşi dorea, Füsun avea să se poarte urât nu numai cu mine, ci şi cu Feridun, ba chiar avea să ne părăsească. Nu mi-o puteam imagina, desigur, pe Füsun ca pe o persoană care ar fi făcut totul pentru faimă şi bani, care s-ar fi culcat cu gazetarii de la revistele de divertisment; îmi dădeam însă seama, după privirile pe care i le aruncau cei ce

frecventau barul Pelurul, că foarte mulţi indivizi ar fi făcut totul ca s-o despartă - foloseam acest cuvânt pentru că era primul care-mi venea pe limbă - de mine. Din păcate, dacă Füsun ar fi devenit o celebritate, m-aş fi îndrăgostit şi mai tare de ea, iar teama de-a nu o pierde s-ar fi amplificat şi mai mult.

         Îmi aduc aminte că, văzând privirile mânioase pe care mi le-a aruncat până la sfârşitul acelei cine, mi-am dat seama încă o dată că frumoasa mea nu era, de fapt, cu gândul la

mine ori la soţul ei, ci la aspiraţia ei de a deveni vedetă de film, aşa încât m-a cuprins neliniştea, ba chiar îngrijorarea. Ştiam deja de multă vreme că, dacă ar fi fugit cu vreun

producător ori cu vreunul dintre actorii celebri cu care se împrietenise la toartă prin cârciumi, părăsindu-mă – pe mine, ca şi pe soţul ei – în văzul lumii, suferinţa pe care-aş fi încercat-o ar fi fost cu mult mai crâncenă decât cea pe care o-ndurasem în vara anului 1975.

         Cât de multe ştia Feridun despre primejdia cu care ne confruntam ? Era conştient, într-o oarecare măsură, de faptul că producătorii comerciali voiau s-o târască pe soţia lui într-o

lume destul de îndepărtată, de mizeră, dar eu îl avertizam, voalat, asupra acestui pericol ori de câte ori aveam prilejul, îi sugeram că dacă Füsun avea să-nceapă să joace în melodramele acelea deplorabile, filmul de artă pe care urma să-l facă el n-avea să mai aibă nici un sens din punctul meu de vedere, pentru ca apoi, în timp ce stăteam, în miez de noapte, în fotoliul tatei şi mă cinsteam cu rachiu, să-mi fac sânge rău la gândul că, poate, îi făcusem prea multe confesiuni.

         La începutul lui mai, când se apropia sezonul de filmare, Hayati Visul, care venise pe la Lămâia Film, ne-a spus că o tânără actriţă pe jumătate celebră ajunsese în spital de pe urma bătăíi pe care o-ncasase de la iubitul ei gelos, că ar fi fost foarte bine ca Füsun să-i preia rolul, că era o mare ocazie pentru o fată frumoasă şi talentată ca ea, iar Feridun, care-mi cunoştea foarte bine neliniştile, i-a respins propunerea cu eleganţă şi nici măcar nu i-a împărtăşit, cred, această această poveste soției lui...

 

 

 

60

 

 

Serile pe Bosfor, la restaurantul Tihna

 

 

 

         Gesturile pe care le făceam pentru a o ţine pe Füsun departe de şmecherii avizi şi de şacalii care se îmbulzeau în jurul ei ori de câte ori se ducea la Pelurul ne stârneau uneori

râsul, ba chiar ne făceau fericiţi, nu ne tulburau. Aflasem că Garoafa Albă, gazetarul de cancanuri de care cititorii mei îşi vor aminti de când cu logodna de la Hilton, voia să scrie un

articol despre Füsun, pe tema ,,o stea în devenire“, iar eu îi explicasem lui Füsun că bărbatul cu pricina nu era demn de încredere. Am fugit apoi cu toţii de el, de parcă ne-am fi jucat de-a v-aţi ascunselea. Opera poetului-gazetar, care se aşezase la masa lui Füsun, scrisese pe un şerveţel un poem de dragoste care-i venise în minte subit şi apoi i-l dedicase în cuvinte sentimentale, a fost azvârlită la coş de Tayyar, chelnerul mai în vârstă de la Pelurul, graţie şi eforturilor mele, fără a apuca să mai ajungă la vreun cititor. Odată rămaşi singuri, eu, Feridun şi Füsun ne-am povestit unii altora o parte dintre poveştile de acest gen (nu pe toate) şi am râs.

         Spre deosebire de majoritatea oamenilor de film, a gazetarilor şi a artiştilor cu care ne vedeam la Pelurul şi prin alte baruri ori cârciumi asemănătoare şi care, după ce se aghesmuiau, începeau să se-nduioşeze de ei înşişi şi să lăcrimeze, Füsun devenea veselă, copilăroasă şi gureşă ca o fetiţă zvăpăiată de îndată ce bea ceva. Uneori simţeam şi că

se-nveselea pentru că eram toţi trei - ea, eu şi soţul ei -, la fel ca pe vremea când ne duceam la cinematografele de vară sau la restaurantele de pe Bosfor. Cum obosisem de atâtea înţepături şi bârfe, nu mă mai duceam decât rareori la Pelurul, iar când mă aflam acolo îi supravegheam îndeaproape pe cei care-i dădeau târcoale lui Füsun şi, de cele mai multe ori, îi convingeam pe ea şi pe soţul ei să plecăm înainte de ora inchiderii, spre a-i duce la cină pe ţărmul Bosforului, cu  maşina condusă de Çetin. La început, Füsun stătea bosumflată pentru că plecaserăm devreme, dar pe drum, în timp ce sporovăiam toţi cu Çetin, era cuprinsă de o asemenea beati-

tudine, încât mă gândeam că ar fi fost mai bine pentru toată lumea să ne ducem mai des la restaurant - aşa cum făcuserăm în vara anului 1976. Pentru aceasta, trebuia să-1 conving mai întâi pe Ferídun, căci eu şi Füsun nu ne puteam duce, desigur, împreună la restaurant, ca doi porumbei. Deoarece-mi era greu să-l îndepărtez pe Feridun de prietenii lui cineaşti, am convins-o odată pe tanti Nesibe să ne-nsoţească, iar apoi m-am dus cu Füsun şi cu soțul ei la Urcan, în Sariyer, ca să mâncăm lufar.

         În vara anului 1977, noi, cei care obişnuiam să ne petrecem serile în faţa televizorului familiei Keskin, am început să frecventăm restaurantele de pe ţărmul