și de Tarik Bey, care ni s-a alăturat fără prea mare greutate, ba chiar cu plăcere. Am să vă ofer câteva amănunte în această privinţă, deoarece vreau ca toţi cei care vin la muzeu să-şi

aducă aminte, cu aceeaşi bucurie cu care-mi amintesc eu, de acele plimbări şi acele mese. De fapt, scopul romanului şi al muzeului nu este, oare, să relateze cu deplină sinceritate amintirile care ne-nsoţesc şi să facă în aşa fel încât fericirea noastră să devină şi fericirea altora? In vara aceea, ne-am făcut în scurtă vreme o deprindere plăcută din a lua cina împreună, în câte-o cârciumă de pe Bosfor. În anii ce au urmat, obişnuiam să urcăm adeseori - o dată pe lună - în

maşină, fie iarnă, fie vară, să pornim la drum veseli nevoie mare, de parcă ne-am fi dus la nuntă, şi să mergem fie la vreun restaurant de pe Bosfor, fie la vreunul dintre cazinourile mari, renumite, pentru a asculta cântece vechi şi cântăreţi care-i plăceau lui Tarik Bey. Alteori, tensiunile, obscurităţile, necazurile determinate, de pildă, de faptul că filmul nostru nu putea fi turnat cu nici un chip ne făceau săm uităm de această plăcere; abia când urcam cu toţii în

maşină, după lungile luni de amărăciune, băgam de seamă cât de mult puteam să râdem şi să ne distrăm împreună, cât de mult ne obişnuiserăm, de fapt, unii cu alţii şi cât de mult ne iubeam.

         Pe vremea aceea, locul preferat al istanbulezilor care ieşeau la Bosfor, să se distreze, era Tarabya, cu puzderia de oameni ce se revărsau din cârciumile înşirate una lângă alta, cu vânzătorii de lozuri care se plimbau de colo-colo printre mesele aşezate pe trotuare, cu vânzătorii de midii şi de migdale, cu fotografii care-ţi făceau poze, pentru ca mai apoi să le developeze şi să ţi le-aducă intr-o oră, cu vânzătoriide îngheţată, cu micile tarafuri şi cu interpreţii de muzică tradiţională, care populau majoritatea restaurantelor. (În anii aceia nu vedeai încă picior de turist prin zonă.) Îmi aduc aminte că, ori de câte ori ne duceam acolo, tanti Nesibe râdea admiratívă de viteza şi de curajul chelnerilor care-şi făceau datoria alergând printre maşinile ce înaintau pe culoarul ingust dintre mese şi restaurant, purtând în mâini

farfurii şi tăvi încărcate cu ,,mezelicuri“.

         Ne duceam de obicei la un restaurant care nu părea foarte arătos, numit Tihna. Tarik Bey ĭndrăgise restaurantul acela, în care intraserăm în prima seară petrecută la Bosfor, pentru

că găsiserăm locuri libere, deoarece de acolo putea să asculte, „gratis şi de departe“, muzica în stil turcesc şi cântecele vechi ce răzbăteau dinspre pretenţiosul cazinou Giuvaierul, aflat alături. Când am afirmat, la următorul nostru popas acolo, că puteam, de fapt, să-i ascultăm mai bine pe cântăreţii de muzică veche ducându-ne chiar la Giuvaierul, Tarik Bey a spus „vai de mine, Kemal Bey, de ce-am da banii ca să ascultăm orchestra aia mizerabilă şi pe femeile alea care croncăne ca nişte ciori? !“, dar în timpul mesei a ascultat cu şi mai multă atenţie, cu nesaţ şi mânie muzica ce răzbătea de alături. Corecta în gura mare greşelile cântăreţelor „cu

voce proastă şi ureche la fel de proastă“, demonstra că ştiu toate versurile, ducându-le la bun sfârşit înaintea cântăreţelor, iar după cel de-al treilea pahar cu rachiu se lăsa purtat de ritmul muzicii, închizând ochii melancolic, cu un soi de profundă euforie, şi clătinând din cap.

         Când părăseam casa din Çukurcuma şi porneam către Bosfor, la plimbare, părea că lăsam cu toţii în urmă, într-o oarecare măsură, rolurile pe care ni le asumam acasă. În ceea ce mă privea, îmi plăceau foarte mult restaurantele şi plimbările la Bosfor pentru că, spre deosebire de ceea ce se petrecea acasă, Füsun se aşeza chiar lângă mine. Nimeni nu băga de seamă, printre mesele pline de lume, că braţul ei se rezema de-al meu şi, în timp ce Tarik Bey asculta muzica, iar tanti Nesibe contempla luminile tremurătoare de pe Bosfor şi intunericul învăluit în aburi, noi doi vorbeam prudenţi, în şoaptă, învăluiţi de zgomotul din jur, despre câte-n lună şi-n stele, despre mâncare şi farmecul serii, despre tatăl ei, care era nespus de simpatic, aidoma unor tineri timizi care abia s-au cunoscut şi care-au aflat abia de curând cum pot fetele şi băieţii să fie prieteni în stil european. Când ne aflam în cârciumile de pe Bosfor, Füsun, care suferea de fiecare dată când fuma de faţă cu tatăl ei, imprumuta aerul unei europene autoritare, care-şi câştigă singură pâinea, şi pufăia ostentativ din ţigară. Îmi aduc aminte cum ne-ncercam norocul pe la vânzătorii de lozuri şi cum ne uitam unul la altul când nu câştigăm nimic, spunând ,,am pierdut la joc“, după care ni se făcea ruşine, pentru ca apoi să fim fericiţi.

         Era vorba atât de fericirea de-a ieşi în lume, de-a te desfăta. cu vin şi de-a fi alături de persoana iubită, evocată de poezia clasică otomană, cât şi de fericirea de-a fi alături de mulţimea de pe stradă. Când drumul care şerpuia de-a lungul Bosforului, sufocat de mese şi restaurante, se bloca, între cei aflaţi în maşinile care circulau cu ferestrele deschise şi cei aflaţi la mese se iscau tot soiul de gâlcevi, pigmentate cu replici de genul ,,te-ai uitat urât la fata mea“ sau ,,de ce-ţi arunci ţigara pe mine“, iar atmosfera se-ncingea brusc. Pe măsură ce se făcea târziu, beţivii începeau să cânte, iar aplauzele şi vorbele care circulau de la o masă la alta însufleţeau atmosfera. În vremea aceasta, rochia aurie, împodobită cu paiete, a dansatoarei „orientale“ care făcea naveta între cârciumi, pentru spectacole, şi pielea ei arsă de soare se

reflectau în farurile maşinilor, iar acestea din urmă începeau să claxoneze pline de elan, ca sirenele vapoarelor de pe Bosfor la 10 Noiembrie1. Apoi, în toiul nopţii calde, vântul îşi schimba brusc direcţia şi ridica deodată în aer nisipul fin, praful şi murdăria aşternute pe cojile de alune, de seminţe ori de pepeni verzi, pe cocenii de porumb, pe hârtiile şi bucăţile de ziare, pe capacele de răcoritoare, pe găinaţul de pescăruşi şi porumbei, pe pungile de plastic