l. Data morţii lui Mustafa Kemal Atatürk, marcată prin ceremonii comemorative la scară naţională şi printr-un minut de reculegere, la ora la care a avut loc decesul liderului turc.

şi pe debarcaderul pavat cu piatră cubică, după care se auzea, o clipă, foşnetul copacilor aflaţi pe cealaltă parte a drumului, iar tanti Nesibe acoperea farfuriile cu mâinile, spunându-ne

,,aoleu, copii, s-a stârnit praful, fiţi atenţi la mâncare!“. Vântul îşi schimba apoi din nou direcţia, la fel de brusc, iar adierea de miazănoapte aducea cu ea, dinspre Marea Neagră,

o senzaţie de răcoare cu iz de iod.

         Către sfârşitul serii, când se iscau certuri însoţite de întrebări de genul ,,de ce e atât de mare nota de plată“, de la mese răsunau felurite cântece, iar mâinile, braţele, picioarele mele şi ale lui Füsun se atingeau şi mai de zor, ba chiar se îngemănau atât de mult încât, uneori, aveam senzaţia că leşin de fericire. Uneori eram atât de fericit încât îl opream pe fotograful care trecea pe lângă noi şi-i ceream să ne fotografieze, ori opream vreo ţigancă şi-i ceream să ne ghicească tuturor în palmă. Alteori mă simţeam de parcă abia atunci aş fi cunoscut-o. În timp ce stăteam acolo, lângă Füsun, iar braţul meu îi atingea braţul ori mâna, mă gândeam că urma să mă căsătoresc cu ea, mă lăsam purtam de reverii de fericire, contemplând clarul de lună, iar în răstimpul acesta mai sorbeam un pahar de rachiu cu gheaţă, apoi, întocmai ca în vise, îmi dădeam seama, înfiorat de plăcere, că mi se-nvârtoşase şi mi se sculase mădularul, dar nu cădeam pradă neliniştii, ci simţeam că, întocmai ca străbunii noştri aflaţi în Rai, dobândisem, dobândiserăm o stare de spirit cu totul desprinsă de vină şi păcat şi mă lăsam purtat de beatitudinea reveriei, a desfătării şi a vecinătăţii lui Füsun.

         Nu ştiu de ce izbuteam să ne apropiem în asemenea măsură odatã aflaţi departe de casă, în mulţimea aceea de oameni, chiar sub nasul părinţilor ei, ceea ce nu ni se-ntâmpla niciodată în locuinţa din Çukurcuma. În nopţile acelea îmi dădeam însă seama că am fi putut deveni, în viitor, o pereche fericită, armonioasă şi că „ne potriveam unul cu altul“, ca să folosesc o expresie împrumutată din paginile revistelor de divertisment. Ba chiar intuiam că amândoi simţeam acest lucru. Îmi amintesc cu mare plăcere că odată, în timp ce sporovăiam amândoi de una, de alta, am luat cu furculiţa, la îndemnul ei - „nu vrei să guşti puţin ?“ -, una dintre chifteluţele ce zăceau la ea în farfurie, iar altă dată, tot la același îndemn, am ciugulit nişte măsline care se găseau pe marginea farfuriei şi ai cărui sâmburi îi expun aici. Într-o altă noapte am tăifăsuit îndelung, amical, stând pe jumătate răsuciţi în scaune, cu o altă pereche aidoma nouă (bărbatul era şaten, avea cu puţin peste treizeci de ani, iar fata era brunetă, cu

pielea albă, şi avea în jur de douăzeci de ani), aflată la o masă alăturată.

         La sfârşitul aceleiaşi seri ne-am întâlnit cu Nurcihan şi Mehmet, care ieşeau de la cazinoul Giuvaierul, şi m-am angajat cu ei într-o dezbatere serioasă, deşi pe fugă, fără a

aminti de prietenii noştri comuni, întrebându-ne care era cel mai bun negustor de îngheţată de pe Bosfor al cărui magazin mai era deschis la ora aceea târzie din noapte. Când ne-am despărţit de ei, le-am spus, arătându-le-o de departe pe Füsun, care se instala cu părinţii în Chevroletul a cărui portieră o deschisese Çetin, că-mi scosesem rudele la plimbare, la Bosfor. Aş dori să le aduc aminte curioşilor care-mi vor vr.il.a muzeul peste ani de zile, că în anii 1950-1960, la Istanbul erau foarte puține maşini particulare şi că bogătaşii care-şi aduceau maşini din America sau din Europa obişnuiau un şi plimbe rudele şi cunoştinţele prin oraş. (În copilărie o auzisem adeseori pe mama întrebându-l pe tata „Saadet Hanim îşi doreşte să se plimbe cu maşina, împreună cu soţul și copiii - vii şi tu, sau să-i plimb cu Çetin ?“ - uneori, mama spunea ,,cu şoferul ?“, iar tata-i răspundea ,,aoleu, plimbă-i tu, eu sunt ocupat!“.)

         La revenirea din plimbarile la Bosfor obişnuiam să cântăm cu toţii în maşină. Primul care începea s-o facă era întotdeauna Tarik Bey. Mai întâi fredona, încercând să-şi aducă aminte câte-o melodie de pe vremuri şi versurile acesteia, apoi ne cerea să deschidem radioul şi să căutăm vreun cântec vechi, sau începea, în timp ce noi ne făceam de lucru cu radioul, să

intoneze vreo melodie de demult pe care o auziserăm în seara aceea la Giuvaierul. Uneori, în timp ce dibuiam după vreun post, ne pomeneam confruntați cu limbi stranii, din ţări

îndepărtate şi străine, aşa încât tăceam o vreme. „Radio Moscova“, spunea atunci Tarik Bey, cu un aer misterios. Apoi se încălzea treptat, îngâna, de pildă, primele cuvinte al unui

cântec, şi curând i se alãturau şi tanti Nesibe şi Füsun. În timp ce reveneam acasă cu maşina, trecând pe sub platanii înalţi şi pe sub umbrele întunecate ale drumului de pe faleza Bosforului, ascultând concertul de cântece din alte vremuri, mă răsuceam către ei, de pe bancheta din faţă pe care eram aşezat, şi mă străduiam să intonez, imitându-i, Prietenii

vechi de Gültekin Çeki, ale cărui versuri mă ruşinam că nu le ştiam în întregime.

         În timp ce cântam cu toţii în maşină sau în timp ce mâncam la vreun restaurant de pe Bosfor, vorbind şi glumind, cea mai fericită dintre noi era, de fapt, Füsun. Cu toate acestea, în serile în care putea ieşi în oraş, îi făcea plăcere compania oamenilor de film de la barul Pelurul. De aceea, o convingeam mai întâi pe tanti Nesibe să ieşim cu toţii la plimbare pe Bosfor. Tanti Nesibe nu voia nicidecum să piardă prilejurile care ne-ar fi putut aduce alături, pe mine şi pe Füsun. O altã modalitate era să-l ademenesc mai întâi pe Feridun. Pentru aceasta, l-am invitat într-o seară la masă, la Bosfor, pe Yani, cameramanul, prietenul lui de nedespărţit. Feridun turna reclame cu el, folosindu-se de facilităţile de la Lămâia Film, iar eu nu mă amestecam