Cărți «Copiii de pe Volga descarcă carți bune online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Crapul i-a fost adus conducătorului încă aburind, cu o felie de lămâie în gura încleştată dispreţuitor. Pe plită, acoperiţi cu capace de sticlă, aşteptau alţi trei peşti – pentru cazul în care stăpânul nu-l va recunoaşte în leşul iscusit aşezat în farfurie pe cel ales de el. Dar totul a fost în regulă: conducătorul a apucat tacâmurile şi s-a oprit gânditor deasupra peştelui. A scos lămâia dintre buzele fierbinţi, care cu numai o oră mai devreme erau larg deschise şi mişcătoare, şi a băgat un deget înăuntru, pipăind dinţii mărunţi şi tari. A înlăturat cu furculiţa pielea prăjită aurie, dezvelind fibrele alb-perlate ale muşchilor. Nu-i venea deloc să mănânce: freamătul de sub diafragmă continua – era imposibil să-şi mai bage în stomac şi crapul greu, plin de grăsime.
— Ia-l la pachet, a spus conducătorul încet, în gol, nepricepând nici el de ce ar căra la Moscova o mâncare sleită, dar convins că este auzit.
Şi bucătarul, fireşte, l-a auzit, şi a dat din cap înţelegător, ascunzându-şi uimirea; l-a învelit în hârtie cerată, apoi în hârtie obişnuită, iar apoi l-a pus într-o cutie de carton şi a legat-o cu o sfoară aspră – zdravăn, cu două noduri marinăreşti. Conducătorul voia să ia crapul cu el în maşină, pe locul de alături.
Şezând în automobil, o limuzină Packard Twelve neagră şi strălucitoare ca oglinda, cu roţi orbitor de albe, se sprijinea obosit de spătarul moale şi privea absent prin geamul triplu cum gonesc pe lângă el brazi seculari, fagi, castani şi cimişir; într-un târziu, s-a zărit scânteind poleită cu oţel suprafaţa mării. Portierele blindate izolau bine fonic: conducătorul nu auzea nimic altceva în afară de huruitul surd al motorului şi bătăile propriei inimi. Crapul călătorea alături de el, în cutie. Mirosul lui se amesteca cu aroma tapiţeriei de piele a maşinii, dar asta, în mod ciudat, nu-l deranja. Dimpotrivă, îl mira şi îl bucura că simţurile lui primesc fără împotrivire mirosul de peşte de obicei detestat. Poate că sensibilitatea dureroasă pe care conducătorul o remarca la sine cu iritare în ultima vreme pălea, şi organismul său revenea la starea liniştită dinainte? A pus recunoscător palma pe cutia cu peştele. Era cald încă.
Cortegiul guvernamental gonea de-a lungul şoselei, anunţându-şi apropierea din timp, cu sirena. Rarele automobile care treceau duminică seara pe Şoseaua Suhumskoe se lipeau de stânci – încremeneau, lăsându-l să treacă.
Până la baza aeriană de lângă Gudauta mai rămăseseră câţiva kilometri – vreo cinci minute de mers –, când deodată a fost dat ordin să se oprească. Packardul conducătorului a stat câteva secunde exact în mijlocul drumului, apoi, fără să întoarcă, a pornit înapoi. Fordurile care-l însoţeau – unul în faţă şi celălalt în spate – au fost nevoite să-i urmeze exemplul.
Au mers cu spatele destul de multă vreme, până când au ajuns în locul în care drumul era suspendat deasupra unei plaje înguste, pe care erau împrăştiate în dezordine nişte blocuri de piatră. Portiera Packardului s-a deschis, conducătorul a ieşit din maşină cu cutia de carton în mâini şi a început să coboare cu grijă panta abruptă spre mare. De sub cizmele moi de piele se rostogoleau pietre. Comandantul pazei a dat din cap întrebător spre şoferul Packardului (acesta a ridicat din umeri, bulversat); mişcându-şi nervos falca de jos, a făcut semn ca jumătate din soldaţi să rămână lângă maşini, iar jumătate să-l urmeze pe cel păzit la o distanţă respectuoasă.
Conducătorul mergea pe mal, căutând ceva şi remarcând cu bucurie că pentru prima dată după multe săptămâni scrâşnetul pietrişului sub tălpi nu-i irită auzul, şi nici atingerea vântului pielea. În cele din urmă, după un bolovan mare, l-a văzut pe cel pe care-l observase încă de sus: un câine mare, sur. Câinele era posomorât şi râios, blana îi atârna în smocuri pe spinarea costelivă. Continuând să şadă cu botul spre mare, l-a scrutat pe omul care se apropia cu nişte ochi galbeni, indiferenţi.
— Ia, mănâncă! Conducătorul a desfăcut cutia şi nenumăratele straturi de hârtie, a rupt cu degetele o bucăţică de peşte şi i-a aruncat-o câinelui. E păcat să se strice. A fost un peşte bun.
Câinele a prins din zbor trataţia şi a înghiţit-o pe nemestecate, doar colţii i-au clănţănit tare şi gâtul a trimis mâncarea în stomac cu un zgomot scurt. Apoi s-a ridicat şi a dat şovăitor din coadă.
De după bolovan a apărut un al doilea bot, lung şi roşcat, ca de vulpe – încă un câine a pornit spre conducător şchiopătând, tot căzând pe laba rănită, dar fluturându-şi vioi coada dintr-o parte într-alta. Conducătorul i-a aruncat şi lui o bucăţică.
Câinele sur s-a aruncat deodată asupra celui roşcat, luându-l prin surprindere. Roşcatul a urlat sfâşietor, şi s-au contopit într-un ghem schelălăitor, rostogolindu-se pe mal şi lăsând pe pietre sânge şi smocuri de blană.
Iar la picioarele conducătorului răsuflau fierbinte alte boturi – o haită de câini vagabonzi răsărise de nicăieri, ademenită de miros, şi acum îl înconjuraseră, înghesuindu-se şi scâncind. Conducătorul, ridicând cutia deasupra capului, a aruncat în boturile deschise tot, fără să mai aleagă: peşte, oase, lămâia înecată în grăsime, pe care se lipise o bucăţică de pătrunjel, hârtia cerată, hârtia obişnuită, cutia, sfoara aspră. Totul a fost înfulecat într-o clipă, şi după câteva secunde mâinile conducătorului