au rămas goale, iar câinii s-au înmulţit. Muşcându-se între ei, urlând de durere şi cerând prin scâncete mâncare, se înghesuiau tot mai strâns în jurul lui, neînţelegând de ce mâncarea fusese atât de puţină.

Conducătorul a simţit ceva răsucindu-i-se scurt şi o arsură rece sub diafragmă – acelaşi freamăt care-l chinuia de dimineaţă. Nu polip, nu ulcer, nu griji pentru ţară şi nu o presimţire rea – era frică, mare şi grea: i se răsucea în burtă ca un peşte de gheaţă, sfâşiindu-i stomacul cu înotătoarele, încurcându-i intestinele cu coada şi zgâriindu-i oasele cu solzii.

Aproape asurzit de lătrături şi urlete, apărându-se de răsuflarea puturoasă a haitei, conducătorul şi-a acoperit o ureche cu mâna stângă, iar dreapta, unsuroasă, a întins-o în faţă – şi un câine pestriţ, încreţindu-şi brusc pielea de deasupra botului, s-a aruncat imediat asupra ei. N-a apucat să muşte – a răsunat o împuşcătură, câinele s-a prăbuşit pe pietriş. Trăsese cineva din pază; până în momentul acela soldaţii urmăriseră încremeniţi ce se petrecea, neîndrăznind să întrerupă bizarul capriciu al stăpânului.

Haita s-a împrăştiat, s-au mai auzit câteva împuşcături. Nişte mâini puternice l-au apucat pe conducător de subsuori, nişte umeri laţi l-au protejat de fumul sufocant de praf de puşcă, de soarele insuportabil de strălucitor la apus, de schelălăielile câinilor, care-i zgâriau auzul, de vântul greţos al mării, în care aerul era prea încărcat de sare, de marginile ascuţite ale pietrelor şi scrâşnetul sonor al pietrişului. Conducătorul s-a lăsat recunoscător să cadă în aceste braţe grijulii şi de nădejde, a respirat adânc, mişcând mărunt din picioare, parcă plutind, parcă zburând, până când a simţit în jurul lui răcoarea maşinii.

— Plecaţi, plecaţi, a şoptit chipurilor îngrijorate aplecate deasupra lui. Voia să rămână singur. Nu, staţi! A apucat pe cineva de gulerul tare, cu romburi metalice. Cine a tras primul acolo, pe plajă – un soldat înalt?

I-au spus numele de familie.

— Verificaţi-l după toate regulile. Ar fi putut rata, înţelegeţi…

— Înţelegem! a replicat gulerul O să-l verificăm! Chiar astăzi! Îndată ce vă urcăm în avion! Îl verificăm!...

— Ce avion? Pentru o clipă, conducătorul şi-a imaginat hubloul rotund, cu pământul care se îndepărtează, şi peştele de gheaţă i s-a zbătut isteric în burtă, stârnindu-i greaţa. Nici un avion, niciodată… Înapoi, la vilă, imediat….

Portiera blindată s-a trântit, lăsându-l în liniştea mult aşteptată. Cortegiul a întors cu grijă şi, prinzând repede viteză, s-a îndepărtat de Gudauta. Pe plajă a rămas zăcând o duzină de câini morţi: zece la grămadă, iar doi – cel sur şi cel roşcat – ceva mai departe, la marginea apei; gloanţele îi ajunseseră în timp ce se luptau, şi câinii zăceau aşa, strâns înlănţuiţi.

Conducătorul n-a văzut asta: se lăsase pe spătar sfârşit de puteri, închizând ochii şi sprijinindu-şi obrazul de pielea moale a pernelor. Pielea mirosea abia simţit a peşte prăjit.

30

În ultima dimineaţă, Bach a rămas îndelung sub pilota de puf, ascultând ploaia care bătea în geam. Vântul, încercând să zgâlţâie casa, lovea ba într-un perete, ba în altul. Căpriorii gemeau. Hornul şuiera. Închizătorile metalice ale obloanelor zdrăngăneau.

Gălăgia excesivă a Veşnicului Noiembrie îi era de mult neplăcută lui Bach. Acum însă, în timp ce aştepta ceva important, care trebuia să se petreacă acuşi-acuşi sau deja se petrecuse, aceste pocnete şi şuierături îl împiedicau să simtă, să asculte, să aştepte. Bach nu ştia ce anume avea să se întâmple în ziua aceea, dar ar fi vrut să-l întâmpine cu ochii deschişi şi cu toate simţurile alerte. Ar fi vrut acum linişte.

Încruntându-se supărat, şi-a îndreptat picioarele îndoite, s-a întins sub pilotă şi s-a ridicat din patul îngust, gata să se lovească cu creştetul de patul de deasupra. N-a aprins sfeşnicul: lumânările aveau să le trebuiască viitorilor locuitori ai casei. A îndreptat pe întuneric salteaua de paie mototolită şi, luându-şi pilota la subraţ, a ieşit afară. Nu şi-a pus nici cojocul, nici căciula, ba nici fesul de fetru nu şi l-a mai tras pe cap – lăsa totul pentru copii. A mers aşa cum era: doar în lenjeria de corp, cu o jachetă kirghiză aruncată deasupra. A ieşit în cerdac, a închis cu grijă în urma lui, a răsucit mânerul. A hotărât să nu încuie cu lacătul. S-a sprijinit cu spatele de uşă şi, ţinând pilota de colţuri, a desfăcut-o pe braţele întinse.

Apa venită din cer îi biciuia faţa şi pieptul. Fără să bage de seamă că jacheta şi cămaşa i se îngreunau de apă, Bach a scuturat pilota o dată, apoi a doua oară, a treia – şi ea se învolbura în mâinile lui ca un nor mare. Picăturile de ploaie îi atingeau suprafaţa, dar nu erau absorbite, săreau ca nişte mărgeluşe. Masa de puf se mişca ascultătoare înlăuntru, umplându-se de aer.

Din adâncurile pilotei veneau – tot mai pregnante cu fiecare nou scuturat – mirosurile trecutului: aromele blânde ale trupului şi părului de copil, parfumul de mult uitat al Klarei, şi al şcolii, şi al cămăruţei de burlac din ea, şi al cernelii, al hârtiei şi al cărţilor. Şi odată cu mirosurile zburau prin husa uzată pene şi puf: la început câte puţin, apoi tot mai abundent.

Puful mărunt semăna cu făina, cu pudra, cu praful de cretă – ieşea din pilotă ca un nor alb. Puful mai mare semăna cu zăpada afânată. Iar penele – aproape transparente, aproape fără greutate – zburau ca nişte fulgi mari de nea. Lumina a crescut – fie pentru că se apropia răsăritul, fie din pricina albului pufos care se revărsa în valuri peste tot. Ploaia şi vântul s-au mai domolit. Îi obosiseră umerii şi încheieturile mâinilor, dar nu putea să se oprească – şi Bach scutura, scutura pilota, scoţând din ea noi şuvoaie de alb. Penele îi zburau în faţă şi îi mângâiau obrajii, puful i se prindea în păr. Bach nu şi-a dat seama de la început că nu mai aude nici căderea picăturilor de ploaie, nici şuieratul vântului, nici foşnetul crengilor: se lăsase mult aşteptata linişte. Se mai auzea un singur zgomot: scuturăturile ritmice ale