pilotei. Cu fiecare clipă, ea devenea mai uşoară – pierzându-şi puful, îşi pierdea greutatea – şi de aceea nu era greu de scuturat. Şi Bach scutura – tot mai repede, tot mai puternic.

Curând norul de puf din cerdac a devenit atât de dens, încât nu mai vedea nici acareturile, nici coroanele copacilor dincolo de ele, nici cerul întunecat de deasupra fermei. Simţea numai duritatea uşii din spatele lui şi duritatea podelei sub picioare. Tot restul în jur devenise moale – era compus numai din puf învolburat.

Când husa pilotei s-a golit şi şi-a pierdut complet greutatea – din pilotă mai rămăsese doar pânza – Bach şi-a lăsat mâinile în jos. Vârtejurile de puf ridicate s-au liniştit treptat şi au căzut pe pământ. Furtuna de pene încă fremăta neliniştită prin curte, pe muchiile acoperişurilor, dar tot mai încet, tot mai jos. Bach a atârnat cu grijă husa pe balustrada cerdacului – va servi de prosop sau de cârpă de podele – şi a privit în jur.

Puful alb acoperise totul: pământul, pereţii, acoperişurile, uşile şi obloanele, gardurile, straturile de zarzavaturi din grădină. Pătura albă se aşternea şi peste merii din livadă, şi peste stejarii din pădure, şi peste mesteceni şi pini. Puf uşor cădea de sus – de pe acoperiş ori poate chiar din cer. Oriunde poposea privirea lui Bach era puf, puf alb, des. Dar puf era oare? Bach a făcut un pas afară din cerdac – în acea masă albă şi afânată care acoperea curtea – şi ea a scrâşnit, zdrobindu-se. A atins-o cu palma şi a dus-o la buze: nu era puf, ci zăpadă.

Şi aerul, pentru prima dată după ani lungi, mirosea nu a umezeală, ci a zăpadă. Din nori, pentru prima dată după ani lungi, cădea nu ploaie, ci zăpadă. Şi de după aceşti nori se arăta soarele zorilor – mare, roşu, prevestind ger.

Cufundat în nămeţi până la genunchi şi ferindu-şi faţa de fulgii de nea, Bach s-a îndreptat spre Volga. Nu ştia de ce. I se părea că aşa trebuie.

Picioarele lui încălţate în pâslari de casă făceau zăpada să scârţâie. Nările inspirau cu sete aerul – înţepător, uşor dulceag de la frigul care se înteţea – şi expirau abur alb.

S-a oprit pe marginea râpei şi a cuprins cu privirea Volga. Pânza ei plumburie îi scânteia în faţa ochilor, acoperindu-se repede cu pete de inie. Terciul de gheaţă plutea pe râu unindu-se în bucăţi mari şi scăpărând în razele roşietice ale soarelui. Discuri de gheaţă de toate formele şi mărimile înaintau pe şenal. Iar undeva în depărtare, aproape chiar de Gnadental, pe apă se zărea un punct întunecat: o barcă.

Cum reuşise Bach s-o vadă cu ochii lui pe jumătate orbi printre fulgii deşi? Dar o văzuse. Mai degrabă o recunoscuse. Nu s-a îndoit nici o clipă: barca venea după el.

A ridicat braţele şi le-a fluturat în semn de salut: Sunt aici! Mâinile, obosite de scuturarea pilotei, abia i se înălţau deasupra capului, umerii îl dureau, dar continua să le agite. Luntrea se mişca încet. Vâslaşii – păreau să fie doi – trăgeau la rame repede, armonios, dar terciul de gheaţă de sub vâsle şi vântul care se înteţea le îngreuna înaintarea.

Mijindu-şi ochii în ninsoarea grea, Bach şi-a scos jacheta şi a fluturat-o ca pe un steag, ca să fie văzut mai uşor. Apoi a hotărât să coboare spre apă, în întâmpinarea bărcii care se apropia.

A alunecat pe pietrele îngheţate, ţinându-se de ierburile întărite – a reuşit cum-necum să coboare pe potecă până la mal. În drum a scăpat din mână jacheta, şi ea a fost luată de vânt pe loc, dar n-a vrut să piardă vremea căutând-o. S-a urcat pe un bolovan înalt de lângă apă şi a făcut din nou semn cu braţele: Iată-mă, sunt aici!

Vedea doar spinările vâslaşilor – puternice, îmbrăcate în mantale cenuşii, legănându-se la unison în barcă: o vâslă, încă una. Vâslele ieşeau din apă şi se cufundau iar în ea: un salt, încă un salt.

Ninsoarea era acum atât de deasă, încât în scurt timp până şi oamenii din barcă abia dacă se mai zăreau. Dar vâslaşii nu se întorceau. Cum ghiceau drumul? Cum de nu se rătăceau? Sau se rătăciseră? A mugit un fel de chemare, străduindu-se să le atragă atenţia – nu l-au auzit.

A mugit mai tare – tot nu l-au auzit.

A păşit de pe bolovan în râu şi a pornit în întâmpinarea lor, mişcându-şi cu trudă picioarele prin valurile îngheţate. A intrat în apă până la glezne, apoi până la genunchi. A alunecat pe o piatră înclinată şi a căzut în Volga.

Apa l-a cuprins într-o clipă – dintr-odată. L-a târât, frecându-l întâi cu ceafa, apoi cu obrajii de pietrele ascuţite. I-a smuls pâslarii din picioare, i-a umflat cămaşa şi pantalonii, l-a mângâiat – de la degetele mici de la picioare până la degetele mici de la mâini, de la noadă la creştet. I-a intrat în urechi, i-a intrat în gură, i-a intrat în ochi. L-a târât departe, tot mai departe.

De durut, nu-l durea. Nici frică nu-i era. Nici frig nu-i era, nici un pic. Frigul rămăsese acolo, sus, unde se spărgeau de suprafaţa apei sclipiri argintii. Aici, în adâncuri, era bine.

Aici zgomotele erau înăbuşite şi prelungi, mişcările unduioase, deloc grăbite. Lumină era puţină, dar mai multă nici nu-i făcea trebuinţă: lumea apelor nu era viu colorată, şi era mai plăcut s-o contempli în penumbră. Scânteia oare un pic apa însăşi? Sau algele care se înălţau de pe fundul mâlos al râului? Ori lumina galbenă tremurătoare venea de la solzii peştilor care înotau în jur? În orice caz, când a deschis în sfârşit ochii, Bach şi-a dat seama că vede clar. Şi-a mai dat seama că apa nu-l împiedica să respire; ea intra în el ca aerul, şi tot aşa de uşor ieşea; plămânii, hrăniţi cu umezeală, funcţionau perfect, umplându-i corpul de energie.

Şi-a privit palmele – palide, verzulii; şi-a privit şi picioarele în pantalonii rupţi la genunchi, şi tălpile goale – trupul îi era