întreg. Şi-a pipăit barba, codiţa de la ceafă, desfăcută de şuvoaie – era întreg şi capul. S-a uitat în jur. Şedea, uşor adâncit în mâl, undeva pe fundul Volgăi. La mulţi arşini deasupra curgea apa. La dreapta şi la stânga, în toate părţile, se întindea o masă densă, verde, vălurindu-se uşor, scânteiau spinările acoperite de solzi ale peştilor. Contururile lucrurilor – ale pietrelor, ale buştenilor, ale arbuştilor acvatici – tremurau vag şi se topeau în depărtare, dar de aproape căpătau precizie. Apa îl împingea în spinare – abia simţit, tandru. S-a ridicat în picioare şi a început să păşească încet pe fundul apei, obişnuindu-se cu lipsa de grabă a acestei lumi.

Fiecare pas stârnea de pe fund un nor de nămol tulbure – urmele lui Bach rămâneau suspendate în apă încă mult timp după ce trecea: pe lângă bolovani mari, acoperiţi cu bucăţi de mâl, pe lângă grămezi de pietre mai mici şi ravene, pe lângă movile de cochilii şi tufişuri de alge.

Piciorul i s-a împiedicat de ceva uşor şi gol – o cutie de conserve sau o bucată de ţeavă. L-a înlăturat şi a mers mai departe. După câţiva paşi s-a împiedicat din nou: părea că era plin de astfel de obiecte. Bach a ridicat unul şi l-a cercetat: era un cilindru nu prea mare, roşcat chiar şi în lumina verzuie a apei, făcut, pesemne, din bronz, care sclipea uluitor de elegant, de parcă tocmai ar fi ieşit de pe banda fabricii. L-a aruncat şi a mers mai departe cu mai multă grijă.

Sub tălpi au început să-i nimerească tot felul de lucruri, mari şi mici: fragmente de plase pescăreşti cu sforile zdrenţuite şi încurcate, bucăţi de vâsle, vase sparte, un pachet de scrisori legat cu o panglică, vreo două ancore de corabie, saci de voiaj, geamantane, sticle, o scară ruptă, câteva rochii de damă, o scrumieră, o masă de biliard cu picioarele în sus, un scrin pe jumătate demontat şi chiar un manechin de damă dintr-un atelier de croitorie. Pe unele le ocolea, peste altele păşea. A observat că, în mod bizar, toate aceste lucruri nu erau afectate de râu: chiar dacă se afundau în mâl, nu erau acoperite de el, nu rugineau, nu se înnegreau, nu căpătau o patină verzuie.

Din nisipul de pe fundul apei ieşea un ciot de barcă vopsită în galben – una dintre acele ambarcaţiuni de agrement în care locuitorii de la oraş se plimbă duminica de-a lungul plajelor.

Nu departe, era un pod cu lemnul proaspăt strunjit strălucind, spălat de ape – un pod zdravăn, lung de vreo zece sau cincisprezece metri, cu balustrade groase şi piloni puternici.

Dar podul nu era nimic! Alături se înălţa o casă întreagă – pesemne luată de aceeaşi viitură. Pe pereţii din bârne se putea distinge până şi cea mai mică sculptură în lemn, la capetele rugoase străluceau picături de răşină, iar tocurile ferestrelor erau aproape albe, de parcă ar fi fost cioplite abia cu o clipă în urmă.

Bach a mers mai departe, minunându-se tot mai mult de varietatea lumii subacvatice şi de fabuloasa ei capacitate de a proteja lucrurile de acţiunea timpului şi a intemperiilor. Ultima inundaţie mare avusese loc, din câte îşi amintea el, în Anul Recoltei Nemaivăzute. Era oare posibil ca această casă să fie pe fundul Volgăi de doisprezece ani fără să se fi schimbat câtuşi de puţin?

A trecut pe lângă nişte statui albe ca neaua în tunici de ipsos (fuseseră aruncate în râu de o mână rău intenţionată, sau de întâmplare?), pe lângă o tablă şcolară cu exerciţii de matematică scrise pe ea cu creta, pe lângă grămezi de cărţi şi reviste (ei, ce s-ar mai fi aşezat să citească – fără contenire…), pe lângă palmieri înclinaţi, în vase de ceramică, pe lângă curgerea unduită a unor perdele de mătase şi nişte lustre de bronz înfipte în nisip, pe lângă un război cu o pânză pe jumătate ţesută, pe lângă căruţe cu hulubele îndreptate spre cer, pe lângă o turmă de Pitici adormiţi (aşadar, aici aţi ajuns, dragi prieteni pierduţi!)…

Pe scaunul unuia dintre Pitici a observat o creatură ghemuită – un peşte mare sau poate un animal. S-a apropiat să se uite mai bine şi a înlemnit: nu era nici peşte, nici animal, ci un viţel nenăscut, cu labele atârnate, acoperindu-şi ochii orbi. Iar mai la fund zăceau alţi şi alţi viţei: cu frunţi late şi urechi abia înmugurind, buze aproape omeneşti, picioare lungi şi copite despicate, coaste subţirele sub pielea rozalie, vene albăstrui. Iată unde îi purtase Volga din acea primăvară cumplită a anului 1920. Iată unde îi ascunsese – pe fund. Cum putuseră să zacă aici aproape două decenii – neatinşi de ştiuci şi somni? Neumflaţi şi nesfâşiaţi de ape?

Dar nu numai viţeii îi păstrase Volga. Mai departe, doar un pic mai jos, Bach a descoperit şi primul om – o femeie. Se înecase din proprie voinţă – era scris pe chipul ei: ochii încărcaţi de jale, buzele strânse amar. Toate trăsăturile ei, şi părul negru despletit, şi gâtul delicat ieşind din decolteul rochiei de dantelă, totul respira prospeţime, ca şi cum femeia n-ar fi fost moartă, ci ar fi dormit. Se legăna pe jumătate culcată într-un nor de ierburi, ba ridicându-se vag în culcuşul său, ba adâncindu-se la loc între tulpinile verzi. Rochia lungă se legăna în urma ei, de sub poale zărindu-i-se genunchii palizi.

Avea rost să meargă mai departe? Sau mai bine să rămână pe teritoriul deja cercetat – în compania plăcută a cărţilor, a statuilor clasice şi a caselor pustii? A vrut să se aşeze pe unul dintre Pitici, ca să se gândească la asta, dar apa îl împingea în spinare – încet, abia simţit, dar insistent. Apa îl purta – puţin câte puţin – mai jos, tot mai jos. El se supunea şi mergea mai departe.

Şi în jur oamenii s-au înmulţit.

Strângându-şi în mâini puşca, se târa pe fundul apei un soldat, pe jumătate acoperit de pământ.

Într-un automobil care se iţea din mâl şedeau trei –