Înfiptă într-un morman de scoici, zăcea pe-o parte o sanie. Caii înhămaţi la ea pluteau în apă, ţinuţi de hamuri, cu coamele şi cozile fluturând în lungul curentului. Alături, pe fund, se odihneau nişte oameni cărunţi, îmbrăcaţi în mantale groase cu gulere de astrahan şi căciuli miţoase, lângă o mitralieră cu cartuşiera pe jumătate goală.

Bach nu se uita la chipurile înecaţilor – chipuri absolut vii, câtuşi de puţin atinse de apă şi de peşti –, pur şi simplu trecea pe lângă ei. Voia să grăbească pasul, dar în lumea lentă a apei acest lucru era îngreunat, de aceea păşea încet, ferindu-se să întâlnească privirile morţilor şi ocolindu-i pe cât îi stătea în putinţă. Unii dintre cei întâlniţi i se păreau cunoscuţi – erau, pesemne, dintre cei pe care-i înmormântase în copci în Anul Celor Flămânzi. Nu se oprea să-şi verifice această presupunere.

Totuşi, două siluete – una mare, bărbătească, şi una subţire, de femeie – i-au atras atenţia. Cine era cel care zăcea pe pantă, cu pântecul cât un bolovan din Volga, degetele groase cât ţiparii şi barba ca un morman de noroi – nu cumva Udo Grimm? Cine-i stătea alături, cu faţa ridată şi părul alb ca burţile peştilor – nu cumva Tilda?

Da, ei erau.

Plecaseră din Saratov blestemând-o pe fugara Klara? Sau porniseră înapoi spre fermă ca s-o caute pe fata pierdută? Nici nu plecaseră, nici nu ajunseseră – zăceau acum pe fundul apei, dezbrăcaţi până la lenjeria de corp, umflaţi – pesemne fuseseră prinşi de bandiţi şi aruncaţi în râu.

Bach nu avea căciulă, ca să şi-o scoată de pe cap pentru a cinsti memoria răposaţilor. A stat o clipă lângă ei, dar curentul îl împingea necruţător. Şi nu avea în preajmă nici plante, nici pietre de care să se ţină şi să le mai stea alături – a fost mânat mai departe. Întristat şi supărat pe apa neîndurătoare, care nu-l lăsase măcar un minut alături de nişte oameni importanţi pentru el, a închis ochii şi a continuat să meargă orbeşte.

Dar cineva sau ceva nu voia să rămână neobservat – a plutit spre Bach şi s-a agăţat de el, parcă îmbrăţişându-l. El a tresărit, gata să cadă pe spate, şi l-a împins – era neted, rece şi greu. A deschis ochii: un tânăr. Trupul lui gol era superb, ca una dintre statuile ce rămăseseră în urmă: piele albă, muşchi ieşiţi în relief, proporţii desăvârşite. Şi chipul era minunat. Frumos ca o cadră: subţire şi blând, cum vezi numai în icoane. Şi pe chipul acesta nu străluceau nişte ochi oarecare; erau întunecaţi, strălucitori, înconjuraţi de gene lungi. Şi pe chipul acesta nu înfloreau orice buze. Şi nici obrajii de un roz delicat nu erau nişte obraji oarecare. Privirea tânărului era însă atât de matură şi de tristă, încât ar fi putut aparţine şi unui bătrân. Pe Bach îl privea, plutind în întuneric, răposatul Hoffmann. Şi-a dat seama de asta cu întârziere, a întins mâinile s-a repezit în urma lui, dar nu, nu avea cum să-l ajungă, nu avea cum să-l prindă. Trupul tânăr şi frumos al lui Hoffmann s-a îndepărtat, purtat de unde invizibile. Aceleaşi unde îl purtau pe Bach în altă direcţie – înainte.

De ce se schimbase corpul lui Hoffmann? Era acesta semnul unei morţi chinuitoare? Sau un joc al imaginaţiei lui Bach? Ori abia acum, în moarte, Hoffmann apărea în faţa lui aşa cum fusese întotdeauna?

Şi ce apă era asta – moale şi mângâietoare, dar târându-l nemilos înainte? Care păstra oamenii, animalele, obiectele în aceeaşi stare în care se cufundaseră în ea? Care ocrotea cu grijă somnul morţilor şi nu-l lăsa să stea cu ei mai mult de-o clipă? Şi de ce era el, Bach, în această apă, dacă încă nu murise?

Şi-a luat avânt şi a început să dea din mâini, încercând să înoate. Dar n-a reuşit să se ridice mai mult de un metru – forţa arhimedică proprie apei lipsea: tălpile lui au atins din nou fundul, iar undele i-au prins trupul înălţat în salt şi i l-au târât mai departe.

Încotro îl târau? Care era ţelul acestei călătorii stranii?

A încetat să-şi mai mişte picioarele, nevrând să mai ajute apa, dar curentul lent îi purta fără greş corpul peste fundul apei, cu viteza pasului său obişnuit. S-a foit un pic, întorcându-se când pe o parte, când pe burtă, când pe spate, aşa cum te răsuceşti într-un pat pufos; în cele din urmă şi-a găsit o poziţie comodă şi a hotărât să se supună: Fie ce-o fi. Putea şi să închidă complet ochii – să aştepte orb sfârşitul traseului; dar a hotărât să călătorească cu ochii deschişi, ca să nu-i scape iar ceva important, aşa cum fusese gata să-i scape clipa întâlnirii cu Hoffmann.

A văzut o corabie militară scufundată, cu arme ieşind din ea ca nişte ţepi.

A văzut un vagon de marfă adus cine ştie de unde, cu cai încuiaţi înăuntru.

A văzut o barjă, cu puntea ticsită de saci cu grâne.

Simţea că ceea ce se petrece are un sens, dar un sens neclar, ascuns lui fie de ierburile verzi ale apei, fie de straturile de nisip şi movilele de mâl. Aşadar, în ce consta acest sens? Ce trebuia să vadă Bach dincolo de cohortele de înecaţi şi obiecte ce-şi aflaseră mormântul în râu, plutind în jurul lui? Ce trebuia să înţeleagă?

Încetând să acorde atenţie lucrurilor din apropiere, luminate, a început să scruteze întunericul adâncurilor brune din faţa lui. Era purtat încet, şi ochii săi aveau timp să cerceteze depărtările tulburi – dar nici acolo nu era nimic în afară de aceiaşi oameni şi aceleaşi lucruri, printre care licăreau când şi când spinări argintii de peşti.

Şi-a ridicat ochii, dar de aici, de pe fund, suprafaţa apei părea doar o copie a cerului îndepărtat, care trimitea în jos o lumină verde.

Neştiind ce să mai facă şi încotro să mai privească,