Dar pietre să fi fost acelea? Oare i se părea, sau în rotunjimile bolovanilor se distingeau nişte trăsături: guri deschise, ochi şi dinţi? Alge creşteau de sub pietre, sau erau plete fluturând pe capete? Valuri de nisip şi pământ zăceau pe fund în poziţii bizare, sau trupuri?

Nu, nu i se năzărea, aşa era. Nu erau pietre, ci chipuri.

Nu mâl, şi nici pământ, ci trupuri.

Trupuri tinere, trupuri adulte. De bărbaţi şi femei. De bătrâni şi copii. Înveşmântate în robe şi rochii scumpe, in şi cânepă, fier şi piele, goale sau îmbrăcate în armuri. Totul se aduna şi se unea într-o masă amorfă: capete roşcate, capete brunete şi cărunte, cosiţe de fecioară şi cosiţe de războinici kârgâzi, cămăşi cusute în cruci, cizme din piele de viţel sau de porc, vipuşti, pâslari, tălpici, pinteni, genunchi şi umeri, botine îmblănite, cu şiret, tălpi goale, pantaloni bufanţi, căşti şi coifuri, frunţi, nasuri, bărbii, favoriţi, galoşi, căciuli cu calota ascuţită, din blană de samur, palme şi coate, salbe, coifuri şi tolbe, tunici caucaziene din lână subţire, ochelari şi şepci... Oamenii zăceau unii pe piepturile altora, pe burtă, pe spate, cu mâinile şi degetele împletite, obraz în obraz, gură-n gură, de parcă n-ar fi avut nimic mai scump decât unul pe altul. Zăceau şi în aval, şi în amonte, la dreapta şi la stânga – oriunde-i poposea privirea. Leşurile acopereau fundul Volgăi – sau, mai bine zis, îl compuneau. Ochii – luminoşi, întunecaţi, căprui, albaştri, larg deschişi, tiviţi cu gene lungi, sau înguşti, abia vizibili sub pleoapele mongoloide proeminente – îl priveau liniştit pe Bach din toate părţile. Iar prin toate acestea – prin pânze, armuri de fier, de os şi de lemn, mantale, tunici, pelerine, căciuli, prin trupuri şi membre, chipuri şi plete, dinţi şi unghii – se zăreau săgeţi, suliţe, baionete, pete întunecate lăsate de găuri de glonţ şi tăieturi de cuţit. Ca nişte cârlige, cusături sau cuie.

Cutremurat de cele văzute, Bach a deschis gura, vrând să ţipe, dar în lumea apelor ţipetele nu erau cu putinţă. Şi-a luat avânt cu disperare, vrând să părăsească fundul râului, dar curentul era mai puternic: Plutea în apă, la distanţă de un braţ de trupurile încremenite, neputând să se îndepărteze. Era oare de conceput că în toţi aceşti ani trăise fără să ştie? Că oamenii de deasupra, pe ambele maluri ale râului, trăiesc la fel, fără să ştie? Că beau din apa asta, se scaldă în ea, îşi botează cu ea copiii, îşi spală rufele – fără să ştie?

Fără să ştie ce? Că râul acesta e plin de moarte? Că fundul lui e aşternut cu morţi, că apa e compusă din sânge şi blesteme de muribunzi? Sau, dimpotrivă, că e plin de viaţă? În aşa măsură, încât până şi aceia care-şi sfârşesc drumul în el sunt feriţi de descompunere?

Că râul acesta e cruzime absolută? Un cimitir de arme şi ultime mărturii? Sau, dimpotrivă, e milă desăvârşită? O milă răbdătoare, acoperind cu valul ei şi purtând departe tot ce e sălbatic, crud ori barbar?

Că râul acesta e înşelătorie pură? O frumuseţe imaginară, acoperind o urâţenie fără seamăn? Sau, dimpotrivă, e numai adevăr? Adevăr curat, păstrat cu grijă, aşteptându-i secole de-a rândul pe cei care vor trece fără frică pe fundul lui cu ochii deschişi?

Copleşit de întrebări la care nu-i era dat să afle răspuns şi supunându-se unui impuls inexplicabil, Bach a întins mâna şi s-a prins de ceva. Părea a fi o puşcă. Strângând tare ţeava, s-a înălţat, apoi a căzut, poposind cu faţa şi pieptul pe caftanul cuiva. Fruntea i s-a lovit de nişte epoleţi. Lângă obraz i se învârtea ceva lung şi subţire – împletitura unei cravaşe ori poate o cosiţă de fecioară. În faţa ochilor i se legăna o barbă roşcată încâlcită.

Simţind dreptatea celor ce se petreceau şi mulţumit de ea, Bach se pregătea să-şi croiască drum spre fundul apei şi să rămână acolo pentru totdeauna. Dar curentul nu i-a dat voie – l-a târât mai departe. O vreme s-a împotrivit, dar Volga nu poate fi înfrântă. Obosind să se mai lupte, Bach şi-a desfăcut degetele – şi unda cea lentă l-a prins din nou.

Apa a devenit şi mai blândă, şi mai mângâietoare. Era acum ca un unt cald, ca o respiraţie, ca mătasea. Ea dezmierda ridurile de pe fruntea lui Bach, îi descâlcea şi pieptăna părul. Lua de pe fund smocuri de alge şi bulgări de solzi şi îi spăla tălpile negre de mâl. Iar el, uitând cu uşurare de intenţiile pe care le avusese nu demult, s-a întins recunoscător pe unde, desfăcând larg braţele şi lăsându-şi capul pe spate, cum se întind copiii în leagăn. Apa îl trăgea – poate purtându-l aşa încotrova, sau poate doar întinzându-i trupul moale.

Simţea ce lungi şi flexibile îi devin mâinile şi picioarele, cum îi creşte şi i se lăţeşte pieptul. Cum i se întinde coloana vertebră cu vertebră şi i se îndreaptă coastele. Cum, plini cu apă, i se umflă muşchii. Cum i se deschid plămânii şi i se îndreaptă măruntaiele strânse, iar pielea care nu-i mai trebuie i se dizolvă în valuri. Organismul lui Bach, nemaifiind prizonier acum între graniţele trupului, creştea în lung şi-n lat, curgea pe fundul apei, de la izvoarele până la gurile Volgăi.

Degetele picioarelor l-au purtat prin apele calme ale Şeksnei şi Mologăi, spre ţărmurile Dubnei şi Kostromei. Genunchii şi gambele s-au răspândit pe Oka, şoldurile i s-au aşezat în apele albastre ale Sviagăi. Braţele i-au ajuns până la Kama, desfăcându-se peste meandrele râurilor Viatka, Ciusovaia şi Vişera. Trunchiul i-a curs de-a lungul munţilor Jiguli şi Zmeiovîe, al gurilor Irghizului şi Eruslanului. Părul i s-a împrăştiat peste Ahtub, atingând cu vârfurile Marea Caspică.

Bach s-a împrăştiat pe Volga. Foarte puţin mai rămăsese până în clipa în care curgerea sângelui său avea s-o înlocuiască pe a râului, oasele aveau să i se prefacă-n